Gheorghe MIRON este jurnalist la cotidianul regional ZIUA de Vest din Timişoara de 15 ani. A lucrat şi la săptămânalul Focus Vest. A publicat romanul „Râma”, la Editura Brumar din Timişoara, în 2005. Are al doilea roman finalizat „Vinde-mă!”. Al treilea roman „Mâncaţi – acesta este trupul meu…!” se află în lucru. Titlul face trimitere la îndemnul lui Isus Hristos, din Biblie, către apostoli, la „Cina cea de taină”. Mesajul este legat de prefacerea simbolică a darurilor (pâinea şi vinul) în trupul şi sângele Mântuitorului. În realitatea romanului, darurile sfinte sunt pervertite de societatea actuală de consum, iar personajele lipsite de fiorul religios ajung să cunoască eşecul, degradarea şi, bineînţeles, moartea, care nu nu va împăca sufletele. De asemenea, Miron a publicat fragmente din cele trei creaţii literare în cele mai importante reviste de cultură din România: în „Timpul”, din Iaşi, în „Tribuna” din Cluj, în „Familia” din Oradea, în „Luceafarul”, din Bucureşti, în „Orizont”, „Forum studenţesc” şi „Dreptul la timp”, din Timişoara, şi în „Actualitatea literară”, din Lugoj.
Mâncaţi –acesta este trupul meu (III)
Gheorghe MIRON
Numai când era agitată şi începea să vorbească gesticulând, privindu-l fix cu ochii ei verzi îi plăcea bossului Laiconeascu să o vadă pe Suzăniţa, fiindcă ştia că urmează să îngenuncheze în umbra burdihanului său mănos. Era momentul pe care îl aştepta de câteva ore, de când a trimis-o să facă un material cu nunţa ţigănească şi cu un obiectiv clar: să îi aducă imagini cu cearceaful pătat de sânge. Suzăniţa s-a întors victorioasă, iar el trebuia să o răsplătească. Un burbon era binevenit, dar de ce secretara aflată numai la o distanţa de câţiva metri mai stătea la birou pentru a-l deranja, dincolo de uşa care niciodată nu era destul de groasă pentru a ascunde relaţia lui cu reporteriţa. De ce Lili, secretara, nu dispărea odată la ora aceea târzie, când nu mai era mult şi peste oraşul lui Laiconescu şi a lui Ciufandu cădea noaptea?
Tânăra încă mai stătea ca o nebună la lucru şi bătea la calculator, pentru a-l deranja pe boss, bea din ceaşca de cafea şi apoi sărea din nou pe tastatură cu degetele ei lungi, cu unghii vopsite în roşu, pe care avea o deosebită plăcere de a i le băga în muşchii de pe fesele lui păroase, atunci când şi ea îngenunchea la umbra lui. Era un tratament pe care numai ea, Lili, ştia să i-l aplice şi nu că îi plăcea bosului sau îl excitau suferinţa şi durerea, dar nici nu putea spune că îl deranjau sau îi trezeau repulsie, spre marea lui surprindere.
Lili ştia să-i aplice asemenea tratement cu mare pasiune şi artă, chiar la birou, indiferent că era aşezat pe fototoliu sau în picioare. La drept vorbind, el prefera să stea în picioare, deşi în momentele acelea explozive, uita de oboseală, de griji şi de ratingul tot mai slab al televiziunii sale de care se cam săturase şi, uneori, îi venea să ia câmpii, să dispară, să nu mai audă de scandaluri şi de violuri, de trădări ale politicienilor şi de traseismul fără scrupule pe care îl practicau cei mai mulţi aşa-zişi politicieni.
-Noi nu avem politicieni, dragă Suzăniţo, înţelegi tu, nu sunt de acord sub nicio formă atunci când aşa-numiţii politicieni se autonumesc politicieni sau când un rătăcit de jurnalist scrie cu nonşalanţă că actuala clasă politică se poate numi clasă politică. Noi nu avem nici politicieni, nici clasă politică. Pe ce bază îi putem numi aşa? Pe niciuna. Clasa avocaţilor, da, o poţi numi aşa, a medicilor sau a profesorilor, da, ei au şcoală şi pregătire, dar politicienii ticăloşi nu au nimic, nu au maniere şi sunt lipsiţi de bun simţ. Păi, ei trebuie să facă o şcoală specială, Suzăniţo, nu aşa, gata, te înscrii într-un partid şi eşti politician. În vechiul regim, exista şcoala de îndoctrinare politică „Ştefan Gheorghiu”, şi acum trebuie înfiinţată o asemenea unitate de învăţămât, unde membrii de partid să înveţe cum se papă politica.
Eu îi numesc ciofligari parveniţi, oameni de doi bani, care habar n-au de politică şi nu ştiu să respecte deontologia politică, dar sudoarea poporului ştiu să o exploateze, fiindcă ei se află acolo, sus, în turnul de fildeş, unde nu pătrunde aerul greu de pe pământ. Pe ei nu îi interesează poporul, binele lui,Suzăniţo, ci binele lor şi al familiilor lor, ei să se îmbuibe şi să îşi umfle conturile în bănci, restul poate să moară, să se ducă dracului, nu îi interesează. Nu ştiu cât o vom mai duce aşa, cu aşa-zişii politicieni care îşi bat joc de popor, îi sug sângele, aşa ca în poezia lui Goga.
-Noi suntem de vină, domnule Laiconescu, fiindcă nu suntem uniţi şi nu ne răzvrătim. De fapt, aceşti politicieni de care vorbeşti au ştiut cum să ne extermine, să zic aşa. Păi, uite-te la sindicate! Ce putere mai au, ce influenţă? Niciuna. Să ne uităm la aşa-zisa societate civilă. Există ea? Nu există! De ce? E şi ea sărăcă şi bolnavă, aşa cum e societatea în general. Ce organizaţii mai au capacitatea să adune oamenii, să îi unească pentru o cauză? Niciuna. Scopul politicienilor a fost atins. Divide et impera! Vechea zicală inventată de un ticălos care a ştiut să-şi învrăjbească duşmanii, să îi risipească pentru a-i distruge. Bravo lui, aşa e un adevărat conducător, ştie să lupte cu duşmanii, să îi dividă, apoi, să îi nimicească. Aşa au făcut politicienii aceştia de care zici că nu au şcoală. Nici nu le trebuie. Ei sunt uniţi acolo în parlament, ştiu să îşi pună privilegii, venituri enorme şi facilităţi, toate scoase din sudoarea pulimii, cum zicea cineva. Îmi place acest cuvânt, denotă că încă avem o societate dominată de masculi, iar femeile nu au importanţă. Păi, cum ar putea avea, când în parlament, în guvern, sau în consiliile locale şi judeţene sunt de obicei trei patru târfe, la treizeci-patruzeci de bărbaţi. Pulimea conduce, iar pizdimea se supune, trebuie să tacă şi să execute. Nu e acolo sus, nu există. Aşa.
Doamna secretară Lili avea unghii ascuţite, dar totuşi bine şlefuite, să nu aibă colţuri să îi smintească pielea bossului Laiconescu, care în acel moment nu voia să meargă acasă la nevastă, la baba de nevastă, care să îl ia la întrebări, băi, omule, ce ai pe fese? Nu se cădea să pice vreo bănuială pe secretară. Ea era întotdeauna aşa de drăguţă cu bossul, îl servea cu tot ce el comanda, cu cafea, cu sucuri, cu whisky, îi făcea curat în mormanul de acte de pe birou, le aduna filă cu filă şi le aşeza în sertare.
Întotdeauna băbătia când venea în vizită o privea fix pe Lili, cu nişte ochi ce parcă scotea scântei, parcă o ardeau, dar nu putea să spună că da, ştia că ea, secretara cu buze roşii şi ungii mari tot roşii i le băga în fesele marelui Laiconescu, omul care veghea la liniştea cetăţeanului, la setea lui de justiţie şi avea grijă ca, seară de seară, telespectatorul să aibă senzaţii tari şi îi dădea crime şi violuri cât încape, dar şi film după film toată noaptea, pentru a-l năuci.
Doamna nu îl controla pe fese, nici nu avea şansa. Bobilă nu îi oferea ocazia să se apropie mult de el, Doamne fereşte, nici ea nu îşi făcea timp de asta, dar nici nu îi stătea gândul la trupul lui. Ce să mai facă alături de el, carnea lui o lăsa indiferentă, iar despre sex, ce să mai spună, prea era tăinuit în pantaloni, prea era scump la vedere, atunci de ce să o mai intereseze, cu ce o mai putea tulbura ?
Numai atunci când femeia aştepta în pat seara o mângâiere de la soţ, o îmbrăţişare, înainte de a adormi, îşi dădea seama că soţiorul ei nu o mai doreşte, fiindcă el cu siguranţă o doreşte pe alta. Cine ar putea fi? Secretara Lili, ţâmboasa cu ughii mari roşii.
-Nu înţeleg, draga mea nevastă, de ce ţi-ai găsit tocmai de ea să te iei, i-a răspuns el într-o dimineaţă, când femeia lui s-a trezit şi s-a dus la baie. Lili îşi vede de treaba ei, de dosarele, de tastatura ei, îmi pregăteşte cafeaua şi îmi spală ceştile. Ce ar putea face ea, nu de asta o plătesc? E o angajată model, ştie ce are de făcut şi nimeni nu îi poate lua acest dar. Mă gândesc chiar să îi dau o primă, să o încurajez, aşa cum fac şi cu Suzăniţa sau cu Cioco al meu. E tare acest băiat, ca şi tânăra cu talent Suzana, ce nume celebru, şi mă bucur pentru ei. Aşa se face într-o companie, e nevoie de stimulente, bossul trebuie să ştie să îşi ţină aproape oamenii, să le câştige încrederea, să îi răsplătească, nu cum fac unii patroni haini, care nu ştiu decât să îşi exploateze angajaţii, să îi trateze ca pe nişte sclavi. Aşa sunt timpurile moderne, o epocă a sclaviei moderne, unde angajaţii nu au dreptul nici să vorbească între ei.
Nevasta Făniţa nu l-a ascultat. A închis uşa de la baie să îşi facă nevoile fiziologice, era doar dimineaţă şi era un lucru firesc. Voia şi să plângă în tăcere, să nu fie văzută de nemernic. Ea şi-a ridicat fusta s-a crăcănat şi s-a aşezat pe weceu. Pentru moment, a simţit o plăcere pe care de mult nu a mai încercat-o. Nu a înţeles de unde venea, dar şi-a dat seama că, în timp ce şi-a desfăcut pulpele pentru a se pregăti de urinare, să nu se ude, s-a dus cu gândul fără să vrea la vremurile când Bobilă al ei avea o plăcere deosebită de a o crăcăna pentru a-şi băga capul între pulpele ei, pentru a-şi înfunda limba lui aspră cu violenţă în fântâna ei fierbinte şi umedă. Asta a fost cândva, de mult, nu îşi mai putea aminti de când omul ei nu a mai desmierdat-o într-o asemenea manieră. Acum, nu mai avea importanţă, i-au trecut nebuniile.
Cu două zile în urmă, când aştepta singurică acasă, întinsă pe canapea ceva i-a luat minţile, parcă. Şi-a tras pătura de pe ea şi-a ridicat fusta şi cum nu avea chiloţeii a început să se mângâie. Mai întâi, şi-a băgat degetul mijlociu şi arătător în gură, degetele ei lungi cu unghii îngrijite de profesoară care numai a mângăiat copii şi le-a arătat drumul în viaţă, i-a dojenit, iar din când în când, i-a mai luat de ureche pentru a-i mai scoate la suprafaţă din rătăcirea lor, firească până la un anumit punct, dincolo de care doamna profesoară Făniţa nu o mai putea tolera. Erau elevii ei de care se îngrijea, pe care îi educa şi pe care trebuia să îi ducă la liman, dacă putea spune aşa, să îi facă oameni.
În această aventură, degetele ei aveau un rol important, iar acum în singurătate de femeie, de asemenea, aveau un rol major şi doamna nu a trebuit decât să le umezească bine cu limba, apoi, şi le-a dus în lăcaşul fierbinte, dintre pulpe. Era un gest pe care l-a făcut de câteva ori, seara, când îşi aştepta soţul copleşită de singurătate. În ultima vreme, gestul s-a repetat, dar nu avea curajul să îi spună lui Bobilă, că gata, ajunge. Trebuie să punem capăt situaţiei!
Lili secretara încă aştepta la birou un semn de la bossu. Acasă, era singură putea să întârzie, nimeni nu o lua la întrebări. Putea să stea cu bossul cât ar fi dorit, dar cu el, încă, se afla Suzănica. Nu voia să îi deranjeze. O fetiţă nu fermecătoare, dar mult mai tânără şi, probabil, de aceea Bobilă prefera să stea cu ea în birou, după orele de program, nu cu ea, cu Lili. Acum era prea târziu şi nu mai putea face nimic, decât să lase hârţogăraia şi să plece. Îi venea să plângă.
În mod surprinzător, Suzăniţa nu a îngenunchiat la umbra şefului, ci a preferat să dea pe gât dintr-o dată cele două degete de whisky din pahar şi să se aşeze pe fotoliul din colţul îndepărtat al biroului, chiar sub micuţul bar, unde pe lângă nelipsitul whisky american, bossul mai avea celebra pălincă Zetea românească. Era pentru prima dată în viaţa ei când reporteriţa a băut pălincă. Din instinct nu voia să audă de nimic ce purta nume românesc, dar Laiconsescu i-a schimbat această obsesie. Pălinca ardelenească nu numai că era foarte bună şi avea o aromă de lemn de brad, dar avea o culoare de chihlimbar, încât fetiţa s-a decis să îşi facă rost de o sticlă, mai ales că avea şi forme inedite, de clondir mai mare, de trei sute de grame, prevăzut cu dop tot de sticlă.
Suzănica s-a simţit o victimă a dominaţiei masculilor şi cât va trăi va lupta ca femeile să nu mai fie nişte animale supuse şi tăcute. Suzănica nu va fi o victimă permanentă. Dacă natura a fost nedreaptă, Suzănica va lupta să schimbe această natură. Bossul rânjea pe sub mizeria de mustaţă de sub nas, un alt simbol al supremaţiei masculine. Era clar că ea nu va putea avea mustaţă niciodată, dar va face astfel încât să pară că are.
-Şefule, dacă voi bărbaţii nu aţi mai avea boţul dintre picioare, nu a-ţi mai avea importanţă, aţi fi nişte mieluşei. Natura e de vină pentru nedreptate şi eu vreau să schimb această stare de lucruri. În cele mai multe cazuri, dacă nu sunt beată, reuşesc să înving natura, să frâng mădularul scârbavnic, să-l transform pe mascul într-o creatură inutilă. În faţa mea, de obicei, nu aveţi nicio şansă, dacă nu-s beată. Pe lângă faptul că bărbaţii nu mai au nicio putere asupra mea, după ce are loc scuipăreala, ei devin neputincioşi. Mor de ruşine, că nu mai pot, că nu li se mai scoală. Îmi e milă de voi, şefule. Un mascul e mascul numai cât poate. În rest, nu există pentru femeie.
-Bag sama că şi cu mine vrei să faci la fel, dar mie îmi place. De-ar proceda aşa toate fetele din televiziunea asta ce m-aş bucura. Proastele nu sunt feministe ca tine.
Alcoolul începea să-i intoxice neuronii reporteriţei şi parcă îl vedea pe Laiconescu colorat în alb şi verde. Nu i s-a mai întâmplat să se ameţească aşa repede şi, cu siguranţă, i se trăgea de la faptul că nu a mâncat de dimineaţă. Toată noaptea a băut într-un bar de la subsolul unui bloc din Piaţa Unirii. Locul era aşa de tăinuit, că de câte ori ea a trecut pe acolo, nici măcar nu a bănuit că ar putea fi bar. O clădire veche de sute de ani, numai cărămidă arsă, construită de austro-ungari. Pereţii nu erau tencuiţi şi tocmai aici stătea farmecul şi au încântat-o. Pica bine să vezi rafturile încărcate cu sticle cu whisky, vodcă, ţigări, bere şi pachete de ţigări, iar pe pult lap-top-ul şi combina muzicală, totul la adăpostul zidurile vechi. A trebuit să coboare pe scări sub pământ să ajungă în sala mare.
A câta oară a băut în biroul şefului fără să fie vorba de sex sau fără să i se propună să facă sex? Întrebarea i-a trecut vag prin minte şi Suzănica nu a mai vrut să caute răspunsul. Nu putea spune că nu îi plăcea de Bobilă. Fizic vorbind, o încânta burdihanul lui, într-un mod de care şi ea se mira. Era exagerat de umflat, dar tocmai asta o excita, fiindcă atunci când îngenunchea în faţa lui, avea senimentul că era protejată şi îi transmitea un sentiment patern. Era pervers şi bolnăvicios, dar o excita. Era adevărat că întodeauna a fost beată când şi-o punea cu şeful, dar tocmai asta îi plăcea. De multe ori, colegele care bănuiau relaţia mult mai apropiată cu Bobilă o tachinau.
-Suzănico, ştii care e avantajul cu umflatul acesta care ne exploatează?
-Care? răspundea fata cu un aer indiferent.
-Poţi să i-o sugi la umbră? Rădeau fetele în cor, în timp ce băieţii, Cioco, Lisandu şi Boieru, chicoteau pe sub mustaţă, ca nu cumva să o umilească prea tare.
Poate că exagerau că o făceau pe moraliştii, dar ştiau şi ei că Suzănica nu s-ar fi supărat pentru nimic în lume, chiar dacă i-ar fi spus verde în faţă că ei ştiau de multă vreme că ea şi-o punea cu şefu, altfel spus că statea la umbra burdihanului lui, la răcoare. Un singur lucru toţi au observat: atunci când Suzănica stătea mai mult timp în biroul şefului, el devenea mult mai calm şi nu mai zbiera la ei că îi va da afară pe toţi, dacă nu vor veni cu subiecte sângeroase şi scandaloase pentru a creşte audienţa şi a face faţă competiţiei ucigătoare cu celelalte televiziuni.
-Sânge şi scandal asta cer de la voi ! Vreau să minţiţi şi să şantajaţi, să faceţi orice pentru a obţine o ştire cu scandal şi sânge. Astea aduc rating şi bani. De la mine aveţi tot sprijinul. Acolo unde e scandal, sânge şi sex, vă asigur că e şi multă minciună şi ticăloşie, aşa că de ce voi să fiţi corecţi? S-a terminat ura şi nemernicia dintre oameni de îmi veniţi la mine cu prostii de doi bani? striga Laiconescu la ei, atunci când vedea că audienţa a avut de suferit, în ziua precedentă.
