Jurnalul interregional „Banatul” a apărut pe luna august, editat de Uniunea Jurnaliştilor din Banatul Istoric, în parteneriat cu Asociaţia Primăriilor din Banatul Istoric. Publicaţia apare transfrontalier şi este unica în regiunea de vest, inclusiv pe ediţie tipărită. Aceasta este distribuită în Banatul românesc şi în Banatul sârbesc.
Primul articol de pe prima pagină, scris cu har şi elocinţă de preşedintele fondator, scriitorul Vasile Todi, este dedicat ÎPS Ioan, mitropolitul Banatului.
„Atunci când am hotărât ca el să fie președintele de onoare al celui mai fastuos jurnal care apare în Țara Banatului și al tuturor celor care vor sluji „Asociației Primăriilor din Banatul Istoric”, un înalt ierarh a sărit să mă sfârtece. Și, într-un ceas când deasupra parcului casei mele din munții Săvârșinului căzuse o podoabă de noapte, iar eu odihneam pe un solfegiu de privighetoare, sufletul meu a stat, pentru o clipă, în cumpănă. Am gândit: Va putea oare acest om să stăpânească o Mitropolie în care aripa zavistiei bate sub toate sutanele înalților ierarhi? Apoi, l-am întâlnit în parcul Palatului Mitropolitan la scurt timp după întronizare. Mi-a părut un oștean încercat în grele lupte. I-a fost dat chiar să arbitreze pacea între frați la Cozia și înțelepciunea sa a salvat armata română de rușinea de a fi învinsă de niște recruți uitați în mină și ieșiți la răzmeriță, iar țara de o crimă care ar fi îndoliat-o pentru eternitate. Gestul său de atunci mi-a reamintit observația unui Suveran Pontif: „Văd Biserica – spunea Papa Francisc – ca un spital de campanie după o bătălie”. L-am ascultat cu atenție, un interlocutor fără ifose, fără ipocrizie. Aveam în față un om cu un suflet în care bunătatea crescuse din belșug. Un om care îmbrățișa cu privirea – cu aceeași căldură – și arborii parcului și răsăritul de lună și chipul meu. Un om cult, nu întâmplător Universitățile au apărut sub legitimarea juridică a Bisericii. La despărțire, am fost convins că acest tânăr mitropolit va trage brazdă adâncă în destinul Banatului istoric. Dar nu am putut intui atunci, spre regretul meu azi, că acest bărbat al munților va însemna pentru Țara Banatului ceea ce a însemnat Șaguna pentru oropsitul Ardeal. Recent, acest frate de lângă icoana sufletului meu a deschis ușa temniței, ușurând cu fapta milosteniei destinul unei întregi familii. Caz unic în prezentul ortodox românesc! Și a sâvârșit acest gest nu cu ecou becalian, ci cu discreția înțelepciunii, lăsându-ne să înțelegem, pe noi, mirenii, dar mai ales pe toți înalții ierarhi ortodocși, că milostenia nu e un act de favoare, ci îndeplinirea unei datorii. După această faptă a sa, l-aș parafraza pe același Suveran Pontif, spunând: „A îmbrățișa, a îmbrățișa. Toți avem nevoie de a învăța să-l îmbrățișăm pe cel care este în nevoie, urmând exemplul lui Ioan cel Bun”. Milostenia. Tineius Rufus, guvernatorul roman al Palestinei, într-o conversație referitoare la aceasta, întreba pe rabinul Akiva: „Dacă Dumnezeul vostru îi iubește pe cei săraci, de ce nu are grijă de ei? Akiva răspunse: „Pentru ca noi să putem, prin ei, să scăpăm de ghehena”. Dacă în literatură cel mai sigur omagiu adus unui scriitor este plagierea lui, atunci, în viața de zi cu zi, cea mai adâncă dovadă de respect pe care o putem arăta celui adus de Dumnezeu în fruntea Țării Banatului e să urmăm învățătura sa, pilda lui Ioan cel Bun, care își potrivește măiastru vorbele cu faptele, în scopul statornicirii unui înțeles menit să supravieţuiască veciilor pământești”, a scris Vasile Todi.
Gh. M.
