EDITORIAL: Scrisoare către prima mea iubită

EDITORIAL: Scrisoare către prima mea iubită

- in Actualitate, EDITORIAL 1
0

de Miroslav STANICI

 Dragă Emilia, pădurea se taie…

În urmă cu 10 ani, singurul meu vis era ca tu să devii soţia mea. Împreună ne doream să plecăm din ţară, în Germania sau Austria, oriunde ne puteam creşte copiii muncind cinstit şi oriunde ne puteam întâlni linşitiți cu bătrâneţile. Nu bănuiam vreodată că voi rămâne acelaşi puşti revoltat şi rebel care te făcea mereu să oftezi din cauza infantilismului său.

Dar cum să nu rămâi revoltat, când săptămâna trecută ţi-am vizitat oraşul, iar pe drum, în creierul munţilor, pădurile păreau că suferă mai mult decât oricând. În locul copacilor sub care ne jucam au rămas nişte cioturi sub care astăzi se mai ascund doar urmele drujbelor austriece. Pădurarii îţi oferă copacul la schimb cu o sticlă spirtoasă după care probabil au tremurat toată ziua. Adevăraţii bani sunt făcuți de şefii lor ceva mai norocoşi decât ei.

editLa tine în oraş, politicianul suprem a ajuns să fie supranumit „drujba lui Dumnezeu”, așa, ca o ironie a sorții. Indiferent de etnie, acolo toţi lucrează în industria lemnului, ziua la propriu, seara la figurat. Dealtfel, poteca pe care ne plimbam noi, urcând dealul spre Comandău, nu mai e împrejmuită pe stânga şi pe dreapta de copaci, ci doar de pietre şi praf. Pentru o secundă am avut impresia că  am păşit în viitor cu 100 de ani. Era gunoi, zoaie şi multă nostalgie, deci tristețe cumplită. Locul în care te-am sărutat prima dată era un luminiş. Îţi mai aduci aminte? Obişnuiam să ne uităm către herghelia de cai care alerga pe pajiştea din fața pădurii. Nici cai, nici herghelie, nici luminiş nu mai erau. Eram doar eu, rătăcit, confuz şi intrigat că toate au dispărut. Cu o lacrimă în colțul ochiului, am plecat către casă.

La Timișoara, copacii dispar văzând cu ochii, dar am uitat să îți spun că, de doi ani, avem palmieri. Au început și ei să prindă o nuanță de galben de la aerul îmbâcsit din oraș. Prilej de haz de necaz. Piața în care îți plăcea să mâncăm înghețată, pe banca, nu mai e verde, ci e… roșie. Pare, așa, un hematom pe creierul eroilor Timișoarei. Cred ca avem cel mai mare nivel de praf în aer din istoria așezării. Piața Unirii s-a transformat și ea, tot în ultimii doi ani, într-un imens șantier din care s-a scos pavajul istoric doar  ca să fie pus la loc. Totul e prăfuit, și cred că cel mai mult – sufletele noastre. Nu cred că vom putea înflori din nou, pentru că pare că am omorât și utimele rădăcini sănătoase din noi.

piata libertatiiVisul meu de acum 10 ani nu mai există, iar speranța că voi trăi într-un mediu curat se stinge pe zi ce trece. Totul se transformă într-un coșmar nesfârșit din care vreau să mă trezesc și, dacă ar fi să aleg un moment, ar fi tot luminișul nostru din pădurea Covasnei, privind la galopul armăsarilor de altădată.

Cu simpatie, Miroslav