EDITORIAL: Dora a murit! Ce facem cu “Rromânia”?

EDITORIAL: Dora a murit! Ce facem cu “Rromânia”?

- in Actualitate, EDITORIAL 1
0

de Miroslav STANICI

Înaintea Sărbătorilor Pascale o tragedie avea să intre în ochii presei locale. O tânără, pe numele ei Teodora Târziu, fusese lovită într-un gest teribilist cu maşina de Sofian Precup, un tânăr de etnie rromă din comuna Bărăteaz.

Am rămas impresionat de povestea tinerei despre care ziarele aveau numai cuvinte de laudă. Am plecat în grabă la spital. Acolo am întâlnit alţi jurnalişti, dar şi pe tatăl tinerei. Am stat de vorbă câteva secunde cu el. Și mie şi lui ne era greu să scoatem câteva cuvinte pentru un dialog coerent, lacrimile din ochii lui şi ai mei parcă spuneau totul. Omul îmi mulţumea pentru sprijin, pentru faptul că am ajuns acolo, iar eu îmi aminteam cuvintele bunicii mele „Nici un părinte nu ar trebui să îşi vadă copilul în sicriu”. Tot printre lacrimi i-am promis omului că mă duc direct către centrul de donare a sângelui. Omul a început să plângă şi mai tare, mulțumindu-mi din nou. Înainte să părăsesc spitalul mi-am făcut curaj şi am intrat la Terapie Intensivă cu un halat găsit la intrare de pe hol, în speranţa că mă pot erija. Am şi reuşit lucrul acesta! Am intrat la Terapie Intensivă și am văzut-o pe Dora înconjurată de câţiva medici stagiari, în acelaşi pat în care în urmă cu un an murise şi tata. Începusem să mă lupt cu două himere; una ce îmi arata imaginile cumplite de anul trecut, cealaltă îmi arata cruda realitate. Un înger, un copil întins pe un pat, acoperit cu un cearceaf, ce purta pe cap un turban de pansamente şi respira artificial. Pe monitor, singurul lucru bun era pulsul inimii. Din minut în minut, stagiarii atingeau mâna subţire a fetei, căutând pulsul sau temperatura. Am ieşit din salon. A fost o imagine teribilă, una dintre cele mai crunte din viață,  văzusem  un copil în fata morţii. Dora domina moartea cu blajinitate, frumuseţe şi inocenţă.

Acasă, internetul vuia de răutate, toţi îl voiau pe Sofian Precup mort. La imaginile pe care le văzusem, şi eu, uitasem pentru moment ce înseamnă toleranţă şi acceptare. La rece vorbind, nu mai cred aceleaşi lucruri. Cred în educaţie, cred în formare, cred în implementarea de valori europene şi occidentale fiecărei etnii ce vieţuieşte pe meleagurile lumi noii. Însă, fără valorile educaţionale, într-o zi o să murim toţi fie fizic, fie spiritual. Cine ar trebui să o facă? Probabil că statul! Şi aici putem  deschide o discuţie despre politică, dar asta altădată…

Lecţia pe care am învăţat-o în salonul de terapie intensivă e că dacă vii aşa ca un ateu, intolerant şi conservator ca mine, în locul ăla, în momentul ăla, doar Dumnezeu mai poate face ceva, indiferent dacă tu crezi sau nu. Când ştiinţe medicală se termină, când puhoiul de ură încetează, rămâne doar Dumnezeu, Dora şi inocența infinită a ei.