Înca din anul 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, am fost obligaţi să respectăm Regulamentele şi Directivele Parlamentului European, dar şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, am ramăs repetenţi la toate capitolele inclusiv la aplicarea prevederilor CEDO în cadrul soluţiilor judecătoreşti, acesta fiind unul dintre motivele pentru care CEDO ne condamnă frecvent.
Prin urmare, în instanţele din România în momentul în care invoci texte din Convenţie sau Protocoalele Adiţionale eşti considerat un filozof al dreptului fiind foarte puţini judecători care aplică Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Un exemplu banal, este reprezentat de acţiunile justiţiabililor pe legea cadru OG 2/2001 care priveşte regimul contravenţilor, unde contestatorul în loc să se bucure de prezumţia de nevinovăţie raportată la cauza Anghel c România, este obligat de instanţele de fond să dovedească plângerea.
Ori, în condiţiile în care acţiunea contravenţională conform CEDO este similară cu acţiunea penală trebuie să subziste prezumţia de nevinovaţie a presupusului contravenient, drept pentru care în conformitate cu art.6 CEDO trebuie să se încuvinteze în probaţiune chiar proba testfimonială cu afinii ( ex.soţ, soţie, etc), chiar dacă este interzisă de Codul de Procedură Civilă.
Dacă lucrurile ar sta altfel, ne găsim în situaţia în care dacă nu eşti în maşină cu cineva în momentul în care te opreşte organul de constatare, nu poţi să combaţi în instanţă un abuz al organului constatator lăsând frâu liber abuzurilor de drept.
Din păcate în astfel de procese practica instanţelor tinde către nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie, dând eficienţă prezumţiei de legalitate a procesului verbal de contravenţie, prezumţie simplă care este transformată de instanţă într-o prezumţie irefragrabilă ,,jure et de jure”, ceea ce încalcă art.6 CEDO – dreptul la un proces echitabil.
www.alinsocolavocat.wordpress.com .
