Nașterea Domnului – Crăciunul este primul praznic împărătesc cu dată fixă. Sărbătoarea această marchează nașterea Mântuitorului și este sărbătorită de către creștinii din întreagă lume în fiecare an pe 25 decembrie.
Crăciunul este sărbătoarea darurilor. Cei trei magi, veniţi din Răsărit, când au ajuns la Pruncul Iisus i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Noi la Crăciun le facem daruri celor dragi, în special copiilor şi ele nu sunt valoroase doar ca utilitate, ci sunt valoroase prin mesajul pe care-l poartă.
Acest moment marchează nașterea trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și prima sărbătoare creștină a Mântuitorului în ciuda faptului că nu este la fel de veche precum Pastile sau Rusaliile. Biserica Ortodoxă privește nașterea Fiului lui Dumnezeu că începutul lucrării Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfă supremă pe Cruce, pentru om și a să mântuire, transmite calendarulortodox.ro
Mantuitorul se naste din Preasfanta Fecioara Maria pentru a mantui neamul omenesc, conform Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii in cetatea Betleemului, intr-o iesle simpla, in pestera saraca. Atat Iosif, cat si Maria au venit de la Nazaret in Betleem cu ocazia recensamantului ordonat de proconsulul Quirinius, de pe vremea imparatului Octavian Augustus. Totusi, negasind gazduire in cetate, se adapostesc intr-o pestera pastoreasca, unde Maria Il naste pe Pruncul Sfant.
În încheier, ÎPSS Ioan, mitropolitul Banatului, explică: ”Cât de tainică şi de nepătruns este minunea Naşterii lui Hristos Iisus, Domnul nostru, câte nădejdi ale veacurilor nu năzuiau spre leagănul din ieslea Betleemului şi câte împliniri n-au decurs de-a lungul vremii, din Izvorul de înţelepciune care s-a născut într-un umil sălaş de animale! Câte minuni şi mai ales câte învăţături noi, n-au venit pe pământ odată cu Pruncul Iisus! Cu câte simţuri şi cu câte puteri noi nu şi-au împrospătat oamenii viaţa, ascultând şi trăind învăţăturile veşnice ale Mântuitorului Iisus Hristos. Cunoaştem că prin călcarea poruncii divine de către strămoşii noştri, – omul pierduse nu numai fericirea raiului, ci şi dreptul la dragostea şi harul lui Dumnezeu şi mai ales conştiinţa chemării sale de fiinţă superioară. Din pricina păcatului mintea omului se întunecase şi voinţa îi slăbise în aşa măsură încât prin propriile sale puteri omul nu s-ar mai fi putut înălţa niciodată la starea şi fericirea sa cea dintâi”.
