Claudiu Iordache, unul dintre liderii Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Timişoara, spune că, în urmă cu un sfert de veac, a fost abolită dictatura, dar atunci nu s-a pus nimic în schimb. Sacrificiul timişorenilor în numele libertăţii şi democraţiei a fost mare. Sângele tinerilor a udat străzile în Circumvalaţiunii, pe Buziaş, pe Lipovei sau pe calea Girocului, iar Iordache a urcat în balconul Operei (locul sacru al revoluţiei, cum spunea un alt luptător, Emil Vlădesan) pentru a muri. La Timişoara, mulţimile au purtat tot sufletul poporului român.
O Românie pervertită a sucombat în Decembrie ’89 pentru ca o altfel de Românie să poată trăi. Ce altceva s-a dovedit, în cele din urmă, domnia lui Ceauşescu decât o bavură indecentă a istoriei României? Timp de o jumătate de veac, dictatura a însemnat pentru România o altă tentativă de a da un elan solidar unei libertăţi fără nici un profit.
Dar să ne întoarcem, cu un pas înainte, la ceea ce am fi putut deveni după căderea regimului ceauşist şi să revenim pe urmele viitorului nostru! La nici trei ani de la deflagraţia mântuitoare de la Timişoara, totul probează în România că ne-a învins – a câta oară – dezordinea. Dictatura a fost abolită fără a-i urma altceva, deşi amantul rău al istoriei româneşti a fost alungat din alcovul acesteia.
La 16 Decembrie străzile Timişoarei au început să curgă, asemenea râurilor dezgheţate; sângele s-a ivit mai târziu, când banchiza fisurată a derivei s-a izbit în plin de un mal al revoltei, pe care, adunându-se spontan, oamenii au aprins făcliile de speranţă. Ce altceva poate fi speranţa decât o primă asumare a devenirii? Stau şi meditez în acest moment dacă vom afla vreodată motivele obscure pentru care noi, românii, apucăm să însemnăm atât de puţin în biografia universală. Şi totuşi, trebuia pornit de undeva! De la un 16 Decembrie 1989! În ziua aceea, un prieten m-a chemat la telefon şoptindu-mi: “A început!” O oră mai târziu, eram acolo, între ceilalţi, gata de a ne lăsa cuprinşi în vârtej, gata de a ne îneca în istorie.
Desigur, nu voi descrie neapărat evenimentele în care m-am lăsat implicat, voi evoca doar zbaterea chinuitoare a unui patos explodat după îngrozitorii ani de cultură a laşităţii. În şaisprezece decembrie, amiaza şi seara, puterea a pus la vedere întregul arsenal al obtuzităţii ei. Miliţia, securitatea, armata, forme instituţionalizate ale opresiunii, au dat atunci o primă dovadă că nu mai sunt capabile să corecteze o autoaprindere a sistemului.
De fapt, în şaisprezece seara a trebuit să aflăm că dictatura are o musculatură de paie. Trupe de scutieri au şarjat, fără convingere, o mulţime neobişnuită să se bată pentru logica ei: maşinile pompierilor s-au gripat pe rând, dispozitivul represiv s-a clătinat curând, şi tot atunci, pe liniile cele mai secrete, telefoanele oficiale au sunat la Bucureşti, anunţând declanşarea furtunii!
În noaptea ce a urmat, timişorenii au învăţat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei libertăţii, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele şi bastoanele. Au fost organizate razii uriaşe, şi o dată cu ele făcute masive arestări. Atâta amar de vreme inactiv, sistemul represiunii s-a însufleţit rapid, cu o vioiciune nevolnică. Pe pavajul parcajului miliţiei municipale, cei prinşi au fost minuţios călcaţi în picioare. La penitenciarul oraşului, arestaţii politici au ajuns sângerând. A urmat o triere sumară, căci torţionarii cu grade şi funcţii, treziţi din somnul sfârşitului de săptămână, de lună şi de an, au reacţionat sub imperiul unei iritări fără presimţire, odată ce, e de ştiut, Revoluţia ia mereu minţile celor ce i se împotrivesc primii. Aveam să aflăm mai târziu că spaima prizonierilor maltrataţi s-a dovedit cu mult mai mică decât a celor ce i-au anchetat toată noaptea, stupefiaţi de extraordinara lor îndrăzneală! În noaptea de şaisprezece spre şaptesprezece, Timişoara nu a dormit, cu excepţia acelui spirit discreţionar, aparent atotputernic, însă somnolent şi corupt, ce avea să primească o lovitură de moarte încă în zorii zilei binecuvântate care urma.
În şaisprezece decembrie seara, în vecinătăţile Pieţei Maria, un ofiţer s-a oprit lângă noi, rugându-ne să ne îndepărtăm, pe motiv că: “Ei sunt nebuni!” Ei, trabanţii unei autorităţi blestemate să se prăbuşească dintr-o clipă în alta… O oră mai târziu, am fost ajunşi din urmă de un pâlc de scutieri cu chipurile răvăşite. Unul dintre ei m-a izbit cu cravaşa. I-am prins-o în pumn şi militarul (de altfel în vârstă) a întors jenat privirea într-o parte. Nimic nu mai voia să meargă pentru Ceauşescu încă din şaisprezece seara. În noaptea ce a urmat, o coloană de manifestanţi a fost şarjată pe Calea Torontalului de către trupe, în termen, coborâte din lungi maşini ale Armatei. După clipe de panică, timişorenii au contraatacat şi soldaţii au rupt-o la fugă. După care s-au întors Ei, am fugit Noi! Revoluţia, începută printr-o revoltă, devenise pe nesimţite un discurs al ineluctabilului…
De ce oare îmi aduc aminte abia astăzi de frumuseţea adolescentei blonde care, cu gesturi uluitor de calme, dirija un grup de bărbaţi înspăimântaţi de rafalele ce biciuiau cerul tot mai tulburat de un întuneric feruginos, de deasupra Catedralei Mitropolitane? Aud şi acum acea voce din şaisprezece: “Mitică, unde te-ai ascuns, fricosule?”, aud şi acum chemările femeilor: “Nu plecaţi! Nu plecaţi!”, aud şi acum ţipătul gâtuit al nevestei care a născut în Piaţa Operei, aud şi acum discursul întretăiat de emoţie al necunoscutei care a urcat în balcon pentru a încuraja de acolo o mulţime intimidată de curajul care nu mai era al ei, ci al istoriei însăşi, ce îşi ieşise din matcă! Revoluţia de la Timişoara va rămâne fapta de arme a slăbiciunilor inculcate unui popor neobişnuit cu virtuţile lui…
Noaptea de şaisprezece a trimis la somn o Timişoară înfrigurată, radioasă şi fericită! Se afirmă că mulţimile nu au suflet, doar popoarele. La Timişoara, mulţimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timişoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obedienţă ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al naţiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalaţiunii, pe Buziaş, Lipovei, în Giroc, coloane omeneşti incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: “Români, nu fiţi laşi!” Şi românii, încă fără experienţă, fără metodă, au ascultat, ieşind pe străzile întunecate unde ştirile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…
Orgoliul maxim al oricărui autor vorbeşte totdeauna cititorului astfel: “Nimic, nicicând, niciunde nu s-a întâmplat cu adevărat, mai adevărat ca în această carte ce este, ea însăşi, propria ei realitate!” Textul acesta, în schimb, este o recunoaştere, nu prea bine ascunsă, a eşecului de a da de urma acelor adevăruri, în fond elementare, ce au făcut cu putinţă ca o cetate locuită de solitudine şi resemnare să erupă dintr-o dată, devastator, sub piedestalul unei tiranii a cărei robusteţe părea atât de logodită cu veşnicia! Da! compatrioţi, acolo, au pierit suflete, acolo moartea absurdă şi-a avut recolta ei, dar şi evadaţi norocoşi. Acolo istoria nu a mai curs la fel şi timpul românesc s-a ţesut, s-a împletit într-un vârtej al lucidităţii. Acolo, unde gemetele, ţipetele, incendiile, împuşcăturile nu mai populează, în acest moment, decât cerul încărcat al memoriei, într-o capitală întâmplătoare a unei Revoluţii care a schimbat României cosmetica ei demoniacă, acolo unde, în sfârşit, ne-am ascultat, înfricoşaţi şi aspru încercaţi de Dumnezeu, trăiţi de un sentiment rarefiat al distincţiei! Acolo unde omul, lângă om, şi-a amintit, fără să ştie, chiar originea sa iconoclastă şi trecătoare…
Între 16 şi 22 decembrie, la Timişoara, după cronometrul eternităţii nu a trecut decât o singură clipă, aceea în care, ca într-o tragedie greacă, s-a comis totul, după care nu a mai urmat nimic…
