Scris de Aurel Mihuţ
După anul 1989, 3 milioane de români forţa de muncă cea mai educată şi calificată, a luat drumul pribegiei în alte ţări, pe motive de sărăcie şi lipsa locurilor de muncă. România a rămas cu 4,5 milioane de angajaţi care trebuie să susţină 5,4 milioane de pensionari. După acest exod uman, a urmat exodul financiar care se ridică la 22 mld. euro, bani cu care economia românească ar fi fost mai competitivă, iar piaţa internă mai puternică. În condiţiile în care resursa valutară-cea mai preţioasă şi mai importantă în lume, pleacă, în loc să fie ţinută cu dinţii, băncile au ajuns să se lupte pentru resursele în lei ale populaţiei, care sunt limitate şi pe termen scurt pentru a-şi finanţa bilanţul şi operaţiunile. Repatrierea valutei este o dramă, în condiţiile în care resursele interne sunt limitate.
La acest exod, se adaugă şi dezastrul fondurilor europene administrat de toate guvernele, pentru că aceşti bani europeni au un cost zero. De la data intrării noastre în Uniunea Europeană şi până-n prezent, sumele pe care România le-a primit gratis de la Uniunea Europeană ca parte a procesului politic al integrării în UE, au fost de numai 6,8 miliarde de euro, adică numai 35% din ceea ce ni s-a pus la dispoziţie. A cui este vina a tot ceea ce se întâmplă, că banii pleacă, că sistemul bancar românesc se răstrânge în loc să crească, că nu sunt proiecte de investiţii bancabile atât la nivel micro, cât şi la nivel macro?. A cui este vina că cei care au puterea şi mijloacele de a opri acest exod financiar, nu fac nimic?.
