Unirea Principatelor Române, cunoscută că Mică Unire (Marea Unire fiind cea din 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țară Românească sub numele „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”.
În toamna anului 1857, în urmă noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.
În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române. Cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici a fost mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa că domnitorii să fie diferiți.
În dată de 5 – 17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar domnitorul desemnat a fost Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămâna, în 12 – 24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Meritul lui Alexandru Ioan Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române. Prin reformele sale din toate domeniile, Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern.
Nouă țară s-a numit România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.
Sursa: www.momenteistorice.ro
