Gheorghe MIRON – fragment de roman
Ideea de sinuciderea o zgârâia adesea pe creier şi pe Dinica. Îi simţea gheara de oţel de obicei dimineaţa când se trezea singură în pat, după o noapte de beţie prin pub-urile din Piaţa Unirii. Nu mai ştia dacă pereţii igrasioşi ai garsonierei erau de vină cu vopseaua lor întunecată şi rece, sau faptul că aburii alcoolului încă îi persistau prin creier şi prin vene.
Îndemnul către fostul securist la sinucidere era de fapt îndemnul către ea la suprimare, dar niciodată nu a avut curajul să îl pună în aplicare. Mai bine ar proceda aşa cum şi Alion procedează, să vină acolo în faţa primăriei să protesteze, să facă greva foamei, că autorităţile nu îi acordă dreptul la fericire, că nu dau legi care să-i facă viaţa mai uşoară, să poată câştiga bani mai mulţi, nu să fie umilită cu un salariu de mizerie, cel mai mic salariu, tot atât cât câştigă şi un om de serviciu, ea o tânără care totuşi şi-a tocit coatele pe băncile unui liceu, apoi pe cele ale unei facultăţi, dar nu, autorităţile şi patronii nu ţin cont de asta, iar parlamentarii şi politicienii sunt nişte ticăloşi fără glorie, ca în filmul lui Tarantino, oameni de nimic, care ştiu numai să fure, să îşi umple buzunarele şi conturile în bănci şi să nu le pese de oamenii care muncesc cinstit zi şi noapte, îşi epuizează sănătatea şi viaţa numai să aibă ce mânca şi ce bea şi cu ce să se îmbrace.
Dinca de peste zece ani tot săracă şi neîmplinită era, cu o nenorocită de garsonieră, loc de suferinţă şi izbăvire, unde de fiecare dată când fetiţa venea beată noaptea târziu pica în somnul morţii. De atâtea ori Dinica s-a dus la biserică şi s-a rugat la icoane şi a îngenunchiat alături de alţi rătăciţi şi şi-a zdrelit genunchii pentru ca Domnul să îi deschidă calea spre fericirea supremă, să îi scoată în cale marea iubire pe care nu a întâlnit-o şi i se ascundea de o viaţă, dar degeaba. A stat cu oasele genunchilor pe pardoseaua de mozaic rece, încât îi amorţise pulpele şi muşchii şi din disperare de a nu paraliza a încetat să mai meargă la sfânta biserică.
Numai sfântă nu era. Într-un lăcaş sfânt nu pot intra mizeriile umane, sutele de creaturi disperate şi rătăcite să îşi găsească un ţel în viaţă, rugându-se la pereţi şi tablouri şi la o făptură pe care nu a văzut-o niciodată şi care ar semăna cu un moş bărbos şi albit.
Dinică a fost şi ea o rătăcită şi contiună să fie, cu toate că a mers aproape un an în fiecare dumincă şi a implorat zidurile şi icoanele cu Isusul să o ajute să nu se sinucidă.
Viaţa încă îi mai făcea cu ochiul, în timp ce disperarea îi rodea ficaţii şi creierul pentru a o convinge pe fetiţă că e mai bine să se arunce cu gâtul într-o fântână sau se încerce să oprească un tren cu propriul trup, aşa cum a făcut celebra Kerenina, Ana Karenina, eroina lui Tolstoi, o femeie cu un curaj de milioane, Millionar dolars baby, filmul lui Clint Estwood.
Eroina lui Tolstoi nu era boxeriţă cu pumnul tare, aşa cum era personalul lui Estwood, Ana a fost o nefericită în dragoste, o femeie fără noroc, dar curajoasă, aidoma personajelor lui Camil Petrescu. A-ţi lua viaţa nu înseamnă laşitate, ci un curaj ieşit din comun. E şi un simbol al demnităţii. Decât să trăieşti umil şi batjocorit îţi iei viaţa. Gata. Ai învins.
Dinica era săracă, dacă nu a ajuns bogată până la treizeci de ani, nu va mai reuşi să devină bogată, mai ales dacă va continua să zacă în aceeşi meserie. Să practici o meserie pentru câteva sute de lei pe lună, a te umili şi distruge sănătatea pentru o sumă de nimic care abia îţi ajunge să îţi iei pâinea cea de toate zilele şi salamul, să mai poţi bea o bere şi cumpăra o pereche de pantofi o dată pe an iată adevărata prostituţie, dar de ce i-a trebuit gazetărie? Din cauză că a auzit că în zona asta câinii fug cu colacii în coadă, iar ea avea să fugă şi mai tare ca ei, să îi ajungă din urmă şi să le fure colacii.
În scurt timp a constatat pe proprie piele că în zona aceasta nu sunt câini cu colaci în coadă, nici măcar câini, fiindcă hingherii şi Ciufandu aveau grijă să îi stârpeze. În fiecare zi vedea hingherii cu maşinile şi armele în mâini căutând patrupedele flămânde şi disperate care fugeau care încotro, dacă aveau ghinionul să păşească prin faţa duşmanului. A prinde un câine e o adevărată ştiinţă, iar a-l ucide aşişderea. E mai bine aşa. Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta! E o zicală, iar în cazul nefericitelor patrupede cu colţi sfâşietori care sfârtecau zilnic câte un copil, femeie sau bătrână se potrivea.
Dinica a vazut pe Animal planet cât de mult suferă leii, tigrii şi chiar hienele atunci când puii lor sunt ucişi de bivoli, striviţi cu coarnele. Cei mai afectivi sunt elefanţii. La animalele de pradă, cum sunt leii, instictul de turmă este formidabil şi nu numai că animalele se protejează unul pe altul, dar şi când atacă o fac în grup. Suferinţă există la tot ce este viu, de aceea individul uman trebuie să fie responsabil faţă de tot ce îl înconjoară –plante, animale şi oameni, fiindcă răul cel mare nemernicul de om îl poate face.
Dinică nu trebuia să îi facă rău nemernicului de Alion, fiindcă şi-a făcut singur destul rău. De ce a trebuit să se împuşte în şold şi nu în muşchiul umărului, sau în palmă? Să-şi fi ales un loc lipsit de importanţă pentru întreg. De ce nu şi-a împuşcat un deget sau să îşi rănească burdihanul? De ce nu şi-a sfâşiat urechea?
Dinica ştia pe cineva care a scos mâna afară pe geam să fie împuşcat şi chiar aşa s-a întâmplat. A primit pământ un hectar de la statul român, o simbrie lunară babană, plus alte facilităţi. Cine putea dovedi că nu a fost rănit în revoluţie, când el îşi expunea peste tot rana vindecată? Să fii rănit în mână nu era mare lucru şi nici suferinţa aşa mare. Şoldul e un loc sensibil şi o ţine pe hiena umană în două picioare, în poziţia bipedă. „Nu avem niciun biped in familie!” Aşa grăit-a celebra doamna Liro, de naţionalitate maghiară. Doamna a mai scos o judecată de mare spectacol, precum că limba română este limbă străină, aşa cum este şi limba engleză, deşi doamna s-a născut şi locuieşte aici, în România.
Limba mea maternă este maghiara. Aha, am înţeles! Ce o fi de înţeles?
-A te distruge prin muncă cinstită pentru un salariu de mizerie e mult mai grav şi umilitor, decât a-ţi desface picioarele şi a-i lăsa pe sute şi sute de masculi să te găurească şi să te inunde cu sperma lor acidulată, dar pe bani mult mai mulţi, i-a spus Dinica prietenei sale Suzăniţa, seara în barul Taine, din Piaţa Unirii, după ce a golit jumătate din sticla de bere Carlsberg, probably, the best beer in the world, iar după ce s-a oprit pentru a respira, a dus iarăşi sticla la gură şi în câteva clipe a golit-o, sub privirile uimite ale prietenei sale.
-Ţi-a fost sete, văd.
-Aşa, dar nu mi-a trecut. În ultima vreme numai mi-e sete. Oricât aş bea, nu îmi trece, nici dacă beau alcool.
-Nu are cum să îţi treacă setea de la alcool, fetiţo, ci dimpotrivă, setea devine mai mare, fiindcă alcoolul deshidratează, mai ales pe căldurile astea, dar tu de unde să ştii, nu ai de unde că parcă ai fi de la Poplaca, pierdută în codru. Nu mai ai nicio şansă, alcoolul te-a terminat.
-Eu sunt terminată de mult, Suzăniţo. Munca m-a pus pe brânci. Mai e ceva de făcut? s-a supărat Dinica, lovind cu pumnul în masă.
Suzăniţa i-a pus o mână pe umeri prietenei sale şi a privit-o fix.
-Da, să îţi desfaci picioarele să îţi pui poza pe internet şi restul ştiu masculii ce au de făcut. Totul pe bani grei, bineînţeles, şi să îţi bagi pula în el jurnalism.
