Gheorghe MIRON
Doctorul Milcu nu o mai întâlnise pe fetiţă până atunci şi, bineînţeles, nici ea pe el, dar de venit în localul de noapte el nu a mai venit, nu pentru că nu i-ar fi plăcut sau se ferea de cineva, dar nu a ştiut că exista acel bar. Locaţia era prea retrasă, în spatele magazinului alimentar. În alte night cluburi, aşa cum le zice pentru a suna americăneşte, a mai fost şi se va mai duce până când nu va mai putea merge, pentru că nu avea altă variantă de distracţie în oraşul de care se plictisea într-un aşa hal, încât îi venea să nu se mai scoale dimineaţa pentru a merge la spital pe trotuarul plin cu găuri, cu clădiri vechi şi dărăpănate şi cu oameni trişti. Oriunde mergea, vedea indivizi încruntaţi, cu ochii ca măslinele, cu siguranţă că din cauza sărăciei şi a lipsei de perspectivă. Îi întâlnea imediat ce ieşea din casă şi prefera să nu îi mai privească. Stăteau cu privirea în jos, parcă pentru a nu le citi în ochi mînia şi umilinţa. Cine era vinovat? Guvernul, bineînţeles, putea fi altcineva vinovat?
-Noi suntem vinovaţi, Milcule, îl certa profesorul Relu, şeful sindicatului, fiindcă înghiţim toate mizeriile ce ni le aruncă politicienii. De peste 24 de ani înghiţim totul ca nişte animale hămesite, încât nu mai ştim ce înghiţim.
-Ce mizerii, Relule, încerca să îl provoace medicul tocmai pentru a-l auzi cum spunea ceea ce şi el gândea, dar atunci, în momentele când rezidenta cu fusta de-o palmă îi stătea în braţe în propriul birou cu mâna pierdută în prohabul lui şi începea să îl mulgă pe doctor ca pe-o capră, nu se cădea să strice momentul. Un trup de rezidentă era mult mai valoros decât nişte vorbe aruncate aiurea. Relu era prietenul lui şi de aceea i-a adus cadou o tânără doctoriţă, pe care a vrut mai întâi să o încerce el, marele Milcu, dar nu să îşi jignească prea mult amicul, ci numai să îl provoace. Răzvrătirea sindicalistului era reală, dar neutilă pentru mulţimea rătăcită. Ce s-a realizat în spital în folosul angajaţilor, oridecâte ori domnul profesor Relu, şeful sindicatului, a vorbit? Nimic. Milcu a îndepărtat-o pe rezidentă de pe genunchi şi a împins-o către sindicalist.
-De fapt, e pentru tine, omule. E o tânără delicioasă nouă şi are nevoie de prieteni cu influenţă. Eşti o ţintă perfectă, un sindicalist ramolit cum eşti tu.
Relu s-a aşezat mai bine pe fotoliu şi a întins braţele către tânără.
-Hai, vino. Are dreptate domnu doctor. Întotdeauna are. Vino în braţele unui sindicalist ramolit, dar cu pula tare. Nu te uita că am dinţii puşi, toţi dinţii. Asta e. Ce pot să fac dacă aşa a vrut viaţa asta de căcat. Dinţii nu se văd, numai dacă individul râde, însă eu nu râd? Nu am de ce să râd. Nici nu îmi plac oamenii care râd, de aceea eu m-am dezvăţat să îmi mai arăt dinţii. Păi, de ce să îi mai arăt dacă sunt falşi? O mare minciună am în gură. Pe de altă parte, drăguţo, dacă tu ai căsca gura ţi-aş demonstra că ce o să ai tu în guriţă nu e o minciună. Probabil de aia viaţa mea are acum un sens. Încă mai sunt în formă, ca un armăsar. Nu mai am dinţi, dar îl am pe Jack chelbosul în pantaloni şi asta nu e o minciună. Îl vrei pe Jack? Sigur că îl vrei, de aceea eu ţi-l ofer cu toată inima şi cu tot trupul meu, ramolit, e adevărat, însă capabil de multe. Nu numai când are alături o tinerică aşa cum esti tu, strălucitoare, cu tâţe mari şi cu şolduri care mă fac să transpir numai când îmi arunc o privire către ele. Sunt delicioase, deşi fustiţa ta încearcă să le mai ascundă. Halatul e de vină, nenorocitul de halat alb care mă face să vărs când îl văd. Culoarea mă scârbeşte, îmi creează coşmaruri, nu pot dormi, când văd alb. Mă omoară încet. De o viaţă văd numai alb în faţă, numai de alb sunt înconjurat. Alb, trupuri bolnave şi sânge. M-am săturat. Vreau şi trupuri sănătoase şi tinere cum este al tău. Hai vino, minunato!
Tânăra doctoriţă ar fi vrut să îl mai tragă de limbă, să afle mai multe despre viaţa din spital şi despre apucăturile erotice ale babalâcului, dar în acel moment voia să îi arate medicului Chelbeşan că era o fată de încredere, cum el prea bine i-a spus, şi poate face multe, numai el să îi ceară. Era tânără şi începătoare şi nu avea de gând să aştepte până când îi va veni rândul să înainteze în carieră. Nu îşi va distruge celulele nervoase memorând cărţi peste cărţi şi cursuri peste cursuri, când avea o metodă mult mai eficientă, dezbrăcatul şi etalarea coapselor acolo unde trebuie. Babalâcii cu funcţii sunt ţintele perfecte, iar domnul Relu reprezenta o primă treaptă. Profesorului deja îi curgeau balele şi tremura la vederea coapselor ei feciorelnice. Aşa trebuia să fie, de aceea ea l-a abandonat pe medicul ortoped Chelbeşan şi s-a apropiat de sindicalistul răstignit pe sofa.
-Dar ce culoare vă place, domnu Relu? a intervenit rezidenta, în timp ce îşi ridica fustiţa, ce o îngreuna a-şi deschide picioarele şi a-i încăleca faţa sindicalistului. Boşorogul căzuse în plasă uşor, aşa cum cădeau aproape toţi masculii când o vedeau semidezbracată. Era bine. Nu trebuia să vorbească prea mult cu domnu Relu, cum nu trebuia să îşi răcească gura prea mult nici cu alţi masculi. Ninuţa era o tinerică de toată frumuseţea, iar bărbaţii aveau datoria de a-i respecta calităţile fizice. Acest Relu, marele profesor şi mare sindicalist, trebuia să înţeleagă şi să îi acorde respect. Ţâţa şi curul sunt două atuuri, dar nu ajung.
-Ce culoare vă plăce, domnu Relu? a reluat întrebarea rezidenta, în timp ce era trasă pe canapea. Ţâţele îi săriseră afară, iar domnul profesor a început să le lingă.
În timp ce rezidenta se ocupa de domnul Relu, Milcu s-a încheiat la pantaloni şi s-a ridicat să privească pe fereastră strada ce se întindea exact din faţa spitalului până în centrul oraşului, mărginită de arţari şi de palatele ţigăneşti. Strada şi spitalul erau două exemple de mizerii ale politicienilor, care de 24 de ani făcea viaţa tot mai grea oamenilor. Sunt locurile bântuite cel mai mult de oameni şi Milcu nu înţelegea de ce erau aşa ignorate şi urâte. Pe lângă faptul că gardurile şi zidurile caselor erau dărăpănate şi gata să se prăvale îi dădeau senzaţia că locuinţele erau părăsite. Nu mai era nimic de făcut, totul s-a sfârşit, iar imaginea sfidătoare a palatelor ţigăneşti accentua dezastrul.
Milcu îl vedea pe domnul profesor gâfâind cu rezidenta deasupra, făcându-şi drum cu botul printre nasturi şi chiloţei către locul întunecat şi umed din vintrea tinerei. Vizitase şi el o dată acel loc ameţitor, iar a doua oară refuzase. Doctoriţa era frumoasă şi îi plăcea cum îi mirosea trupul, dar el ştia că cea mai mare greşeală e că omul se ataşează de lucruri şi persoane, de aici i se trage durerea şi nefericrea atunci când se produce ruperea. Cu târfele era cel mai uşor, de aceea când dăduse de gustul trupului lor i s-a părut cel mai simplu să revină la ele. Relu icnea şi horcăia dat pe spate, cu botul pierdut între pulpele rezidentei, în timp ce ea îi încălăcase faţa. Ţâţele ei îi bălăngăneau tari şi grele, iar Milcu nu a mai suportat şi s-a dus să i le maseze, să le ciupească şi chiar să le lovească, în gemetele de plecere ale fetei. Nu mai trebuia decât să sară pe trupul fragil să îl pătrundă, dar a preferat să i-l lase sindicalistului.
Medicul a prins-o de părul negru şi lung şi a început să îi muşte buzele, iar doctoriţa a început să îl muşte şi ea, i-a tras o palmă peste faţă şi s-a retras la fereastră de unde putea admira mai liber lupta dintre cei doi. Îi plăcea să privească înfruntarea dintre o femeie şi un mascul. Era seducător, dar nu ştia exact ce anume îl excita. Dacă se gândea mai bine plăcerea lui era perversă. Nu numai că părea de prost gust să vadă un organ bărbătesc care nu era a lui cum pătrunde un trup umed şi fierbinte de femeie, dar îi oferea plăcere imaginea şi nu înţelegea dacă pula îl excita sau pizda. Oricum nu putea să îşi dea seama şi simţea că era mai dăunător dacă voia să raţioneze iraţionalul. Era vorba de un viciu. De aceea era el fericit. Între cele două dimensiuni ale existenţei, raţiunea şi instinctul de animal, nu trebuia să se bage prea mult, ci să le lase libere să se manifeste. Nu se temea de forţa întunecată a viciilor, care i-au făcut viaţa mai frumoasă, i-au dat putere.
Ninuţa i-a prins capul sindicalistului între pulpe şi s-a lăsat cu toată greutatea trupului peste faţa lui. Simţea fierbinţeala respiraţiei boşorogului cum îi ardea vintrea şi şi-a dat seama că el încă mai avea aer. Nu era bine. S-a înălţat câţiva centimetri pe genunchi şi şi-a dat drumul cu putere pe gura omului. A auzit un guiţat ca de porc sătul, apoi nimic. Era metoda pe care o aplica adesea la masculi, nu numai pentru a le arăta de ce era în stare, dar ştia că mulţi adora violenţa sexuală venită de la femei. Nici ea nu era departe de aceste trăiri, să le simtă pe propria piele, dar nu prea găsea masculul cu care să le pună în practică. Dacă era unul din care animalitatea ieşea din el prin toţi perii, ar fi fost în stare să se lasă ea ucisă de el, numai pentru plăcerea sexuală absolută. Nu ţinea să fie un individ frumos, ci violenţa din el să o copleşească chiar la prima vedere. Nu ţinea să fie nici musculos cum cred mulţi bărbaţi că numai muşchii sunt importanţi. Nici pe departe. Ea voia animalitate pură la un bărbat pentru a-i cădea la picioare, dar o animalitate elegantă şi reţinută.
Primul mascul care era să o omoare a fost chiar profesorul de sport de la liceu. Ea era doar o fetiţă de nici cincisprezece ani, care abia părăsise fusta mamei, dar tocmai această vârstă a înnebunit-o şi i-a deschis forţele întunecate din trup. El nu era un individ frumos, nici musculos, dar era un animal. De atunci tot îl căuta să îl găsească în alţi masculi, dar nu dădea decât de indivizi de doi bani. Medicul Milcu a fascinat-o într-un fel şi a fost încântată să îi cadă la picioare, numai că el nu a mai vrut-o şi, de altfel, i s-a părut epuizat şi plictisit. Nu era vorba de vârstă, ci mai degrabă de o sfârşeală sufletească pe care nu o agrea la el şi, de aceea, ea nu ar fi fost în stare să se fi lăsată ucisă de el de plăcere. Nici ea nu mai era o fetiţă. Profesorul Relu i s-a părut mai distrus, deşi se lăuda că avea pula tare. Ea s-a împins încă o dată pe faţa lui şi l-a prins de Jack chelbosu. Într-adevăr îi era tare şi nu a apucat să îl frece mult că a scuipat mâzga uleioasă din el. Buuun!
Profesorul de sport Duhleanu dacă avea cincizeci de ani, dar când vorbea sau se mişca pe terenul de fotbal, Ninuţa rămânea căscată. Oridecâte ori avea ora de sport îi venea să fugă departe să uite de liceu. Îi era şi greu să îi pronunţe numele, Duhleanu, la fel cum îi era greu să şi stea alături de el, fără să simtă cum o luau transpiraţiile şi îi ieşea frişcă dintre pulpe sau ce dracu îi curgea. Situaţia devenea atât de stânjenitoare, încât eleva prefera să nu mai vină la oră şi să se oprească la barul din capătul străzii, să îşi înece supărarea cu o vodcă.
Duhleanu s-a apropiat de ea într-o zi şi a prins-o de mijloc.
-Domnişoara dacă va continua să lipsească de la şcoală s-ar putea să regrete mai târziu, i-a şoptit el în ureche, în timp ce îi amuşina lobul urechii şi gâtul micuţ de gazelă Thompson. Pielea elevei era ca o piersică crudă, era transpirată, iar perii aproape imperceptibili îi gâdilau buzele bărbatului. A lins-o uşor, pentru a-i simţi gustul sărat al trupului.
-De ce domnu profesor, s-a trezit Ninuţa vorbind înfiorată, fără să îşi dea seama că, de fapt, se aflau numai ei doi în weceul sălii de sport, iar ea tocmai îi făcuse nevoile şi nu a apucat nici să se şteargă, nici să tragă apa, iar mirosul greu ce ieşea din closet încă plutea în aer, dar domnul profesor nu era stânjenit deloc, ci dimpotrivă părea a fi încântat şi a-l inspira cu plăcere. Fetiţa a rămas cu chiloţeii în vine, în picioare, înţepenită şi murdară.
-Domnul profesor, ce faceţi aici? a reuşit Ninuţa să îngaime şi a dat să îşi tragă chiloţeii, dar Duhleanu a prins-o de mână.
-Domnişoara nu trebuie să se teamă de domnul profesor. Nu. El este aici să te apere. Nu trebuie să te jenezi, domnişoară, că eşti dezbrăcată. Nicidecum. Eu sunt domnul profesor, iar un profesor trebuie să-şi protejeze eleva. Nu eşti tu eleva mea?
-Sunt domnu profesor, a reuşit Ninuţa să şoptească în timp ce simţea că o lăsau picioarele. Nici eleva nu mai ştia ce se întâmplă şi ce curgea din ea. Fetiţa şi-a umezit buzele uscate cu limba, apoi, încet şi-a dus mâna între picioare şi şi a înţeles gravitatea situaţiei în care se afla: nu avea chiloţeii pe ea. Nu a mai avut puterea să adauge un cuvânt, nici să facă un pas pentru a se îndepărtat de nemernicul care îşi spune profesor, domnu profesor Duhleanu, iar ea era chiar eleva lui, o elevă îngrozită, incapabilă să îl privească în faţă şi să îl gonească de lângă ea. Nu mai era nimic de făcut, decât să aştepte gestul fatal care să o ucidă şi să se termine odată totul. Domnul profesor s-a apropiat iarăşi de gâtul ei de gazelă cu buzele umede şi respiraţia fierbinte.
-Nu te teme de domnu profesor, fiindcă în acest moment el nu mai e domnu profesor. El e tatăl tău care te apără şi te iubeşte. Nu în sensul acela pur, ci într-un sens mult mai profund şi mizer, e adevărat, pe care nu ştiu dacă îl înţelegi şi cred că e mai bine să nu îl înţelegi. Ceea ce am să îţi arăt acum nu ştiu dacă ai mai văzut şi nici dacă ai mai atins. De aceea unele lucruri nu trebuie înţelese, ci pur şi simplu lăsate să se împlinească.
Nu a trecut decât o clipă pentru ca domnu profesor să îşi tragă pantalonii de treining jos. Maieul era prea scurt să îi ascundă ruşinea, dar tocmai pe acest lucru mizase nemernicul. A rămas în picioare rânjind la Ninuţa, în timp ce scârbavnicul mădular stătea ridicat şi mândru în toată semeţia lui, încât eleva nu a apucat decât să scoată în vaiet scurt cu gura căscată şi a picat în genunchi.
-Ţi-e frică de mine, drăguţo? Eşti speriată că suntem numei noi? Nu ar trebui. Weceul este minunat loc unde omul se simte cel mai bine. E adevărat că se simte bine şi când mănâncă sau face dragoste, dar atunci când se uşurează la privată nu se compară cu nimic. De aceea regii mergeau singuri la closet. De fapt mai e ceva. E frumos să te afli în troaca urât mirositoare cu o fetiţă aşa cum eşti. Ce mascul nu ar face orice pentru asemenea binecuvântare?
Ninuţa nu mai clipea. Avea ochii beliţi, gura căscată şi nici nu auzea ce spunea domnu profesor.
