Gheorghe MIRON este jurnalist la cotidianul regional ZIUA de Vest din Timişoara de 15 ani. A lucrat şi la săptămânalul Focus Vest. A publicat romanul „Râma”, la Editura Brumar din Timişoara, în 2005. Are al doilea roman finalizat „Sânge şi carne”. Al treilea roman „Mâncaţi – acesta este trupul meu…!” se află în lucru. Titlul face trimitere la îndemnul lui Isus Hristos, din Biblie, către apostoli, la „Cina cea de taină”. Mesajul este legat de prefacerea simbolică a darurilor (pâinea şi vinul) în trupul şi sângele Mântuitorului. În realitatea romanului, darurile sfinte sunt pervertite de societatea actuală de consum, iar personajele lipsite de fiorul religios ajung să cunoască eşecul, degradarea şi, bineînţeles, moartea, care nu nu va împăca sufletele. De asemenea, Miron a publicat fragmente din cele trei creaţii literare în cele mai importante reviste de cultură din România: în „Timpul”, din Iaşi, în „Tribuna” din Cluj, în „Familia” din Oradea, în „Luceafarul”, din Bucureşti, în „Orizont”, „Forum studenţesc” şi „Dreptul la timp”, din Timişoara, şi în „Actualitatea literară”, din Lugoj.
Primarul Gore Ciufandu nu ştia ce să facă pentru a-şi schimba caracterul. Cu femeia lui nu a păcătuit peste fire, dar cu altă femeie da, cu vârf şi îndesat, nu putea să se oprească. Târfa Petliţia nu făcea nimic pentru a pune capăt dezmăţului erotic. De multe ori lui i-a trecut prin cap că oare ce se va întâmpla când totul se va încheia, dar nu, asta nu avea să se petreacă, deşi nevastă-sa a înţeles ce era cu el şi cu împieliţata aia cu ţâţele pe afară, o tânără plină de un erotism diavolesc, de aceea nevasta scuipa pe de lături şi îşi făcea cruce să fie păzită de cel rău, ea, o femeie matură şi serioasă. Cât de plăcut ar fi fost dacă s-ar fi înfruptat şi ea din trupul proaspăt, să mai întinerească, aşa cum se înfrupta şi soţul ei cu tupeu şi înşelăciune, bravo lui!
Ciufandu i-a adresat preotului două cuvinte pe care nu ar fi voit să le spună, fiindcă simţea că îl vor tulbura. El era stăpân pe sine, dar nu atât încât să stea departe de biserică, de preoţi şi de credinţa în divinitate, în ciuda păcatelor fără număr pe care le avea. Şi-a luat inima în dinţi şi a venit la părintele Pandele, de care auzise multe şi care îi captase încrederea de câte ori l-a întâlnit la biserică, cu barba lui albă şi ochii limpezi. Cele două cuvinte le-a şoptit, atât de slab, că abia el le-a auzit:
-Am păcătuit!
A înalţat o clipă faţa de la pământ, cât să îi vadă chipul bătrânului, să se bucure de milostivire. Aşa trebuia să fie, de aceea primarul s-a simţit compleşit de bucurie şi iertare. În genunchi era mai mult decât durere. Cimentul era rece şi nu numai că frigul i-a pătruns în picior, dar parcă i-a îngheţat oasele. Omul nu îşi mai simţea nici muşchii. Ar fi vrut să îi spună preotului că nu mai suportă, că ar trebui să iasă două minute afară, să ia o pauză, dar i s-a părut penibil, nu era normal ca atunci când îţi mărturiseşti păcatele să Îi ceri lui Dumnezeu o pauză de câteva minute, numai două minuţele Doamne, că nu mai suport, mi-a amorţit genunchiul! Asta înseamna că avea multe păcate, lista era lungă. Păi, numai ultima seară petrecută cu Pitu Rodaru, şeful Serviciilor Secrete, Corin, şeful poliţiei, şi cu târfa Cara, de la partid, putea umple o pagină cu păcate. A chemat-o şi pe fetiţă, pe Petliţia, dar mult mai târziu, după miezul nopţii, fiindcă s-a lăsat pe mâna lui Corin, ticălosul, în care a avut încredere şi a băgat praf pe nas, aşa să se facă de râs. Ei erau amicii lui, cu care conducea oraşul şi reuşea să ţină totul sub control, atât pe duşmani, cât şi pe prieteni. S-a drogat sau a fost o joacă?
-Iar vrei să tragem pe nas? l-a întrebat pe şeful poliţiei.
-Ei, mare lucru, iată !
Poliţistul a scos un joint din buzunar l-a deschis şi a întins în linie praful alb pe masă. A scos o hârtie de 100 euro de la buzunarul de la cămaşă, a întins-o cu mare atenţie cu degetele şi a făcut un pai subţire. S-a aplecat şi a tras pe nas drogul. A întins paiul primarului.
-Hai, e rândul tău, prietene. În seara asta, ţi-am spus că ne facem de cap, dacă vii la mine.
-Ne facem de cap. Mai stai, nineacă şi tu oleacă, să îmi revin. Abia am sosit. Dă-mi o vodcă, mai întâi!
-Ce vodcă, moşule, ia un burbon, futui. Ce dracu, ori nu ne respectăm? A desfăcut capacul sticlei dreptunghiulare de Jack Daniels şi a turnat licoarea în pahare.
Ciufandu nu a înţeles de ce tinerii americani nu bagă în ei praful pe calea cea mai simplă – pe gură – aşa cum el voia să procedeze, în acel moment, nu pe nas cum tot insista ticălosul de Corin.
-Chiar asta am să fac, nemernicule, dar nu pe nas am să bag. Na!
-Cum vrei, nineacă, dar eu zic că cel mai bine e pe nas. Numai aşa îl simţi cu adevărat! I-a paiul!
Şeful poliţiei poate că făcea o prostie şi lua totul în joacă. Cât a stat la birou în ziua aceea? De dimineaţă, de la ora şase, aşa cum făcea de când a devenit Şeful. Ar fi trebuit să îi demonstreze edilului cu cine avea el de-a face şi să îl convingă încă o dată, dacă mai era nevoie, că poate avea încredere în el şi să bage pe nas fără probleme că nu va păţi nimic, şi până la urmă nici nu avea de ales. Ce ar fi făcut oraşul, ce ar fi făcut primarul, dacă el, Corin, nu ar fi existat cu trupa lui de poliţişti care să vegheze la liniştea ceteţeanului şi a donului Ciufandu, cum îi zicea adesea Corin, în glumă?
-Nu sunt don, tălică, sunt domn şi edil al celui mai frumos oraş al acestei ţări de căcat, în care am avut ghinionul să ne naştem, fir-ar, de fapt, o adunătură de hoţi şi tâlhari de drumul mare ai vechii Rome, izolaţi în mijlocul altui neam de hoţi şi bandiţi mult mai răi şi pe deasupra ucigaşi fără scrupule, în frunte cu cel mai mare ucigaş cu ochi albaştri, Putin, pregătit să declanşeze cel de-al treilea război mondial, s-a trezit vorbind primarul, în timp ce îşi descheia nasturii de la cămaşă pentru ca burdihanul să se simtă mai în larg, să se răcorească. S-a lăsat căldura, nu mai era aer în cameră, iar omul nu mai putea să respire. Unde este fereastra, de ce e închisă, ai fereastră la casa asta, Corine? Ar trebui să mai slăbesc, sunt un animal încălţat şi obez, cu racile ascunse care îl macină încet, dar bine, Dumnezeule mare. În mormânt e întuneric, frig şi singurătate. Oricum, atunci, nu mai contează că eşti singur, trupul nu mai are importanţă, nici individul, gata, s-a sfârşit, nu mai are obligaţii faţă de stat, faţă de familie, faţă de amici şi faţă duşmanii pe care nu i-a doborât. Aş putea să îmi număr duşmanii pe care nu i-am doborât sau pe cei care i-am doborât, Corine, cu ajutorul tău?
-Depinde, la care te referi, prietene. Eu cred că, deocamdată, nu ai băut destul şi iată, am să îţi umplu paharul cu whisky sau, mă rog, îţi voi pune două degete de licoare, aşa cum ne-a explicat marele şef al statului, două degete şi trei cuburi de gheaţă, mânca-l-ar tata de şef, că dacă el nu ne spunea noi nu am fi ştiut, dar aşa se întâmplă, când te afli acolo sus de tot, dai lecţii la popor, că poporul e prost şi de fapt aşa e, poporul nu ştie să bea whisky, el ştie să bea poşircă pe care o găseşte în toate birturile şi boutiq-urile. Ce îi trebuie altceva poporului, dacă nu băutură, pâine şi circ, reţetă veche de mii de ani creată de dictatorii străvechii Rome? Toate drumurile duc la Roma! Asta a fost cândva, dar şi un imperiu se epuizează aşa cum se epuizează trupul omului, îi dispare vigoarea, pe măsură ce îmbătrâneşte, pentru ca în final să moară. Biatul italian! Prin ce a devenit celebru? Prin mafie, Cosa nostra, şi prin modă, capitala modei e la Milano. Frumos. Vai, criza te-a dat cu capul de pereţi şi nici măcar mafia nu mai e în stare să te salveze, ha! ha! Ţara e în faliment. Voi sunteţi urmaşii Romei, nişte răi şi nişte fameni! E ruşine omenirii să vă zică vouă oameni, parca aşa glăsuia nea Eminescu! Nu-i aşa Ciufandule?
Praful avea un gust de cretă sau i se părea. Nici nu mai ştia exact cum e să guşti cretă, dar edilul îşi mai amintea vag de când era elev cu zeci de ani în urmă, când înghiţea praful de calcar fără să vrea când ştergea tabla la şcoală sau i s-a întâmplat că a băgat o bucată de cretă în gură şi a mestecat-o: a confundat-o cu o bomboană. Nici nu s-a uitat ce introducea în gură, dar bine a fost că nu a înghiţit otravă, Doamne fereşte, cum, de altfel, i s-a întâmplat mai târziu când a mai crescut şi a lucrat o vreme în producţie, cum ziceau comuniştii, în mediul toxic la tipografie, unde primea lapte în fiecare zi pentru, chipurile, protecţie împotriva toxinelor, dacă mai putea fi vorba de aşa ceva, protecţie împotriva plumbului din culori care plutea în aer şi îl băgai în tine prin toţi porii pielii, prin nări şi prin gură, atunci când te scobeai în nas sau între dinţi sau atunci când serveai masa şi înghiţeai pâinea noastră cea de toate zilele pe care comuniştii o dădeau supuşilor, o pâine neagră şi veche, pentru a nu fi consumată în cantităţi mari şi salam de soia, dar fără să ştii că mănânci salam de soia, un produs foarte sănătos, de altfel, pentru care în timpurile actuale mulţi se dau peste cap să îl obţină. Nu s-a uitat ce voia să bea, fiindcă era evident că era sticla de lapte, celebra sticlă cu gura largă pe care nu o puteai confunda cu nimic. Gore era însetat după ce a mâncat pâine neagră şi salam de soia cu ceapă şi nu era dispus să bea apă de la chiuvetă, ci lapte pentru a-i anihila plumbul din sânge şi alte toxine. A mers ca un orb şi a luat sticla pântecoasă de pe masă, sticlă încărcată cu licoarea albă, otravă de gongi, pe care un nemernic a avut inconştienţa de a o lăsa pe masă la îndemâna oricui, fără să scrie otravă pe sticlă fără să pună măcar semnul morţii, celebrul cap schelet. Gore însetat a apucat sticla şi mândru a vrut să se vadă în oglindă cum e să bei lapte. Dumnezeu a vrut aşa să nu moară, să îşi ducă viaţa mai departe, să facă şcoli şi să ajungă primul om al urbei. În timp ce se privea în oglindă a rămas cu sticla plină cu otrava ucigătoare în faţa gurii cu buzele întredeschise, la un centimetru, timp destul pentru ca izul nimicitor al otrăvii să-i ajungă în nări şi să-l trezească. Hei, vezi ce bei!
Încă nu era beat? Băgase în venă trei pahare de whisky şi o linie de cocaină pe nas şi nu le simţea încă în creier. Trebuia să bea mai mult. Era un animal obez şi nesătul. Era foarte interesantă tradiţia de a bea whisky în pahare largi cu fundul gros şi pereţi drepţi, iar vinul în pahare înalte cu picior cu pereţi semirotunzi. A bea vinul în asemenea pahare înseamnă eleganţă, pe când whisky-ul în pahare pântecoase, dar umplute numai două degete pe fund semnifică elevaţie.
Ciufandu îl vedea pentru prima dată în ziua aceea pe Corin. Vorbise numai la telefon. Îl mai întâlnise cu trei zile în urmă, la inaugurarea hypermarket-ului Auchan, dar nu încercase să ajungă la el la birou sau să îl cheme la el să beau una mică. De câteva zile primarul evitase întârzierile acasă, după ora 21, deşi ajungea târziu, spre ora 20, numai că nu voia să o lase pe nevastă singură să servească masa. Nici după opt seara nu voia să mânânce. Era obez şi de peste cinci ani nu îşi mai făcuse analizele şi nu ştia exact, dacă devenise un om dulce sau poate chiar era, numai că încă nu simţea nimic. În judeţ erau douăzeci şi două de mii de oameni dulci, bolnavi de diabet, una dintre maladiile civilizaţiei, şi numărul era în creştere. O boală perfidă care se trădează greu şi o duci pe picioare fără să ai habar, ci numai atunci când deodată orbeşti sau nu ţi se mai închide o rană afli.
Nu trebuia să vină la un pahar când l-a chemat Corin Ioneleanu, dar terminase cu treburile importante mai repede şi nu a vrut să rămână la birou, nici să meargă acasă. Edilul căuta cu orice preţ să stea alături de angajaţi, să le dea un exemplu, să nu fie un zbir, deşi trebuia să fii foarte atent să observi că, în spatele liniştii şi calmului, se ascundea o stăpânire de sine ticăloasă şi un egoism pe care numai el, Ciufandu, îl putea avea după atâţia ani de stăpân absolut al oraşului. Nu trebuia să se certe cu subalternul, să îi dea ocazia să se exprime, nu, asemenea atitudini erau specifice omului liber, nu celor care trebuiau să lucreze pentru el. Angajatul modern nu se diferenţiază de sclavul clasic. Gore voia să fie cinic şi chiar îi plăcea să fie cinic şi considera că lucrătorul modern, deşi este liber dincolo de orele de serviciu, din punctul lui de vedere, e tot sclav şi chiar mai nefericit. Dacă pe vremuri stăpânul îi asigura sclavului totul, adică mâncarea, hainele şi casa, acum el trebuie să le obţină prin propria muncă şi să plătească în plus, iar dacă nu dispune de mijloace eficiente, este terminat.
– Da, dar este totuşi liber, Ciufandu, ce mama dracului, l-a apostrofat Corin, care, deşi nu credea în libertatea omului şi chiar el nu se putea considera un om liber, încerca să se înşele singur că era exponentul individului care face ce vrea, deşi atunci când era la serviciu şi chiar când se afla acasă şi chiar în concediu şi primea un telefon de la şeful de la Bucureşti abia reuşea să îşi controleze tremurul vocii. Nu putea să se detaşeze de statutul de supus, orice ar fi făcut, de altfel, îi plăcea să recunoască şi chiar le spunea subordonaţilor că un militar nu este niciodată liber şi trebuie să execute ordinele, oriunde s-ar afla. Nici nu poate gândi liber, fiindcă atunci îşi periclitează statutul. El trebuie să tacă şi să facă, ordinul se execută, nu se discută. Cu primarul nu se vedea des, dar atunci când discutau la telefon despre una sau alta, în ceea ce priveşte problemele de securitate ale cetăţeanului, nu era aşa încordat şi nu se simţea obligat să îi răspundă cu „Am înţeles, să trăiţi!”, deşi de multe ori o făcea, aşa, pentru propriul său moral şi pentru a-i arăta că are de-a face cu un militar gata oricând să se pună în slujba primarului şi a cetăţeanului. Supunere atât trebuie să ştie omul modern, cum acelaşi lucru trebuia să ştie orice individ de-a lungul timpului, de aceea Corin asta a înţeles mai întâi ca militar şi probabil de aceea a reuşit în profesie. Un lucru ştia, în ceasul acela, că trebuia să facă, ceva nebunesc, la urma urmei, şi nu se va da în lături să îl ducă la îndeplinre, împreună cu edilul oraşului, iar trebuiau să li se alăture şi ceilalţi trei. Probabil că greşise dimineaţă că şi-a însuşit pliculeţul de cocaină, de la cretinul acela pe care agentul Blănaru l-a încătuşat de zăbrelele geamului pentru a se uşura la privată, dacă ai mai auzit aşa ceva, un poliţist român, de fapt un agent, aşa cum este Bond, James Bond, agentul 007, o, o, seven, cum îi zice englezul, să lege arestatul de zăbreaua geamului pentru a merge să se uşureze, adică să se pişe sau să se cace, Dumnezeule!
Acum era prea târziu pentru regrete şi, de altfel, cine îl putea lua la întrebări pe el pentru câteva grame de droguri?
-Ce e asta?, s-a trezit vorbind, cu ochii pe jointul de pe jos, când abia facuse câţiva paşi pe holul instituţiei şi a trebuit să se ciocnească de individul legat cu cătuşe, dar foarte agitat şi gata de a rupe gâtul oricui se apropia de el. Blănaru a apărut înaintea şefului şi a raportat:
-E droguri, şefule, să trăiţi!. E de la infractor, l-am arestat în piaţă, când încerca să le vândă. Mai am aici trei bucăţi, pe acela nu l-am găsit. Probabil l-a ascuns în gură, să trăiţi, şi nu l-am văzut.
-Unde să îl ascundă, agent Blănaru?
-Mă scuzaţi, unde le-ai ascuns, ticălosule, de nu le-am găsit?, s-a adresat încătuşatului care, deşi era legat de zăbreaua geamului, nu înceta să tragă de fier, să dea cu picioarele în perete, să strige că o să vă bag pe toţi la pârnaie că mi-aţi încălcat dreptul la existenţă şi la libertate, m-aţi luat cu japca de pe stradă şi m-aţi adus să mă omorâţi, aoleu, ajutor, mă omoară poliţia română, mi-a luat libertatea, drepturile omului, unde sunt, ajutor! Nimeni nu avea să îi sară în ajutor, cum nu avea nici să îi scoată cătuşa să îi ceară scuze că i-au fost încălcate drepturile omului, să îl scoată pe uşa poliţiei afară, să îi cheme un taxi să îl conducă acasă sau la gară pentru a ajunge acasă, dacă nu era din oraş.
-De unde ai zis că eşti, ucigaşule?, l-a întrebat agentul scoţându-şi pulanul şi izbindu-l pe spate, atât de tare, încât s-a auzit o trosnitură, iar şeful Corin cât era de obişnuit cu relele s-a speriat că i-a frânt coloana vertebrală din lovitură, însă arestatul numai a scos un ţipăt sfâşietor, apoi a dat iarăşi să rupă zăbrelele ferestrei sprijindu-se cu piciorul de zid, pentru a ajunge la agentul Blănaru pentru a-l ucide sau înghiţi nemestecat, aşa cum era îmbrăcat în haina de poliţist, de care încătuşatul s-a speriat întotdeauna, dar nu aşa de mult încât să îl determine să se lase de vândut droguri în piaţă, în gară sau la disco. Greşeala a fost că s-a lăsat copleşit de setea de bani şi nu a aşteptat până seara să meargă în club, unde avea şanse să vândă otrăvurile mult mai uşor, la adăpostul întunericului şi al mulţimii. Nici în gară nu era rău, fiindcă omul nu stă pe loc, vine, se urcă în tren şi pleacă, altă dată nu îl mai vezi sau coboară din tren şi se pierde în oraş. Oricum nu îşi făcea el probleme cu sticleţii, frate, dar chiar că sunt ca nişte sticleţi, adică albaştri sau coloraţi, frate, probabil de aceea li se spune sticleţi, dar gabori? Un argou să nu se prindă omul de rând şi mai ales poliţistul, dar asta a fost cândva, acum toţi ştiu ce înseamnă gabor sau sticlete? Pentru infractorul Ispireanu zis Calul nu era problemă cu gaborii sau sticleţii sau agenţii cum îi plăcea lui să îi numească, fiindcă le oferea un statul occidental şi îi amintea de agentul 007, o, o, seven, de care i-a plăcut încă de când era puştan, în alte vremuri şi mergea noaptea la video cu amicii. Era fericirea supremă. Avem video diseară! Era mesajul care se transmitea din gură în gură în discotecă şi toţi se extaziau. După o seară de dans urma o noapte de distracţie, deşi nu în sensul clasic al cuvântului. Era de fapt foarte stresant şi chinuitor, dar plătea zece lei. De cele mai multe ori trebuia să stea pe scaun câte opt ore şi înţepenea sau pe canapea, dar nu întins, sau pe jos pe covorul de iută, nu se afla numai el, ci cincisprezece-douăzeci de inşi, fiecare cu apucăturile lui. Pe primul loc erau filmele cu James Bond, agentul 007, o, o seven, apoi filmele cu karate, numai cu Bruce Lee, dacă se putea, dar nu era posibil. Filmele lui de succes erau vreo cinci, aşadar de multe ori erau revizionate – Big Boss, Pumnul furiei, Calea dragonului, Intrarea dragonului sau Jocul morții. Când pleca dimineaţa acasă, Calul se simţea el însuşi Bruce Lee îi venea să se bată cu toţi ce-i întâlnea în cale şi dădea cu picioarele către toate crengile şi gardurile. Când nu erau dragonul Lee, era Jackie Chan, alt dragon, dar pus pe şotii în filme, făcând-o pe prostul, pentru ca să îşi ducă în eroare adversarul. De fapt cei doi protagonişti au jucat împreună în Pumnul furiei şi Intrarea dragonului, dar pe atunci, Jackie era necunoscut şi a fost cascador. Calul se dădea în vânt după Şarpele în umbra vulturului, Tânărul maestru, Lordul dragon, Poveste poliţistă sau celebrul Maestrul beţiv. Urmau thriller-urile, comediile şi bineînţeles filmele porno. De fapt, Calul ar fi vrut numai filme porno, cât mai multe şi cât mai dure, dar nu se putea. Nu că ceilalţi nu ar fi fost de acord, fiindcă toţi le preferau, dar le lăsau spre final, spre dimineaţă, când erau extenuaţi şi cu ochii în ceaţă, după patru-cinci filme vizionate unu după altul, fără oprire, iar când venea, în sfârşit, şi filmul porno toţi se înviorau şi erau atenţi. Oricum era foarte greu de suportat. La vârsta de şaisprezece – douăzeci de ani, cât aveau cei mai mulţi, le plesneau venele când vedeau scenele explicite de sex. Care se afla mai la fereală, în colţul camerei în dosul dulapului sau al canapelei, întins pe jos, mai reuşea să se masturbeze cu ochii cât cepele fixaţi pe ecranul televizorului, dar cei mai mulţi rând pe rând mergeau la baie pentru a le face de petrecanie ticăloşilor de hormoni, dându-şi cu şarpele veninos de toţi pereţii şi de chiuvetă, pentru a-i arunca în cele din urmă în veceu. Hai dispăreţi !
Sindromul lipsei de atenţie sexuală este una dintre maladiile epocii care îi afectează pe toţi care urmăresc în exces filme porno, de obicei pe bărbaţi. Pe femei nu le prea interesează să privească, ele vor să simtă, în primul rând, de aceea nici nu preferă filmele porno. Structura psihică a masculului este setată pe a vedea, când este vorba de sex, de aceea s-a şi creat industria filmelor porno, extinsă la barurile de noapte de streaptis, sex-shop-uri, la industria textilă de creare a mii şi mii de variante de îmbrăcăminte pentru femei, cu o gamă extrem de largă de articole cât mai sexi şi provocatoare şi finalizată cu organizarea de spectacole eclatante pentru prezentarea noilor tendinţe în modă. În această privinţă, bărbatul nu prea are importanţă.
