de Dumitru Miron:
Ascultătorul a simţit o mână care-i prinse umărul. O presiune uşoară îi presa carnea. A întors capul şi, lănga el, o figură stranie îl privea în ochi.
Cine eşti, a întrebat, bătrânul? Celălat tăcea fixându-l mai departe cu licăriri ciudate în ochi.
Nu-mi pari de prin partea locului, a continuat batrânul facând un pas înapoi ca şi cum ar fi vrut sa-l vadă mai bine pe străin.
Vorba zboară. Vorba zboară chiar şi atunci când crezi că aripa i s-a frânt, la fel ca si speranţa, a spus după câteva secunde străinul. Eh, speranţa!! Măcar de-aş putea ucide aceste amintiri! Amintiri care-mi ţine în viaţă o nenorocită de speranţă pe care am refuzat-o mereu…
…dar e mai puternica decât uitarea, nu-i aşa, a întrebat Ascultătorul?
E vorba despre mama mea. Ai aici ….apoi străinul s-a oprit, voia să scoata din rucsacul pe care-l avea agăţat de umăr ceva, însă şi-a retras mâna. Eşti o persoana credincioasă, a întrebat strainul.
Doar atât cât îmi permit puterile….şi puterile mele sunt de cele mai multe ori limitate. Carnea asta se strânge cu fiecare an ce trece. Îmi simt craniul tot mai mic. Căciulile, pălăriile, băştile încep să danseze pe capul meu. Nici eu nu ştiu cât de credincios mai sunt. Bătrâneţea e o enigmă pe care omenirea încă nu a reuşit să o înţelegă. Sunt fericit că mai am încă puterea să ascult. Capacitatea mea de a crede e dincolo de puterea mea de a-ţi răspunde, îmi pare rău! Nu-mi cunosc puterea credinţei, n-am reuşit să-i verific tăria.
Oricum, şi străinul a scos din rucsac o carte învelită cu un ziar. Ştii, se spune că un cadou trebuie sa-l înveleşti mereu. Nu e o chestie care ar putea aduce nenorociri sau altele de acest fel, însă un cadou trebuie sa-l acoperi mereu, îmi amintesc şi acuma aceste vorbe pe care mama ni le spunea in familie când era timpul cadourilor de craciun. Acum, ar trebui să mi se fâlfâie de asta. Sunt cuvinte pe care le înveţi în copilărie şi de care nu mai poţi scăpa. Sunt un fel de blesteme în afara clasicului. Nimeni nu le priveşte ca blesteme, insă acestea sunt cele care claseaza şi forţează pe micuţi sa-şi continue viaţa ca sub un blestem – asemenea unui condamnat pe viaţă.
Priveşti prea tragic aceste momente.
Străinul, fără ai răspunde i-a înmânat cadoul. E o carte. Cât timp ai?
Tot atât cât ai şi tu, i-a răspuns Ascultătorul. Ştii, cărţile pentru mine nu mai au sens. Am cunoscut în tinereţe un profesor de litere. Era unul dintre poeţii mari ai ţării pe care-l priveam ca pe o icoană şi îmi spusese că nu mai poate citi cărţi. Am suferit câteva zile pentru acea frază, eram încă tânăr. Apoi am uitat de această suferinţă. Suferinţa nu e niciodată maximală pentru a putea să o păstrezi toată viaţa. Suferinţa e limitată de mintea noastră, însă în anumite momente se reactivează şi o retrăieşti. Acuma încerc să mă feresc să spun celor din jur că nu mai citesc. Nici încercarea nu mi-e de folos. Devin incapabil a-mi continua promisiunile. Abia ţi-am spus că nu mai citesc. Cărţile mi se par înca destul de interesante, însa viaţa celor care mă caută mi se pare mai importantă decât cărţile lucrate in birou.
Biblia! E cartea … Ascultătorul a luat-o în mână, a întors-o de câteva ori între degete apoi a pus-o sub braţ. O să o donez la o şcoala. Ştii, şcolile sunt toate sărace.
Ne putem pune undeva, a întrebat străinul punăndu-şi rucsacul pe umăr?
Pentru asta suntem împreună, nu-i aşa? Ai o poveste pentru mine. Cei doi bătrâni s-au îndreptat spre terasa din faţa lor.
Mama era una dintre femeile care se pot numi foarte frumoase după standardul clasic. De copilă, a fost altceva decât o simplă fetiţă. Suntem obişnuiţi şi creştem cu o anumită filosofie despre viaţă. Familiile şi televiziunile ne învaţă un anumit mod de viaţă şi vei avea probleme dacă ieşi din acest regulament social. Mama a fost o femeie foarte frumoasă! O ştiu eu, dar au spus-o şi alţii. Nu poţi fenta viaţa! O ştim cu toţii. Ieşi din regulament, Bang!! Eşti futut! Mama nu doar că a fost o femeie foarte frumoasă, dar ea a fost mai mult decât o simplă femeie. Papa Paul al treilea din secolul al şaisprezecilea ar fi numit-o stregă, vreau să spun vrăjitoare. Brrr, nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în acel secol. Mama a fost pusă pe tuşă de familie. Nu am înţeles nici astăzi de ce. Prea mult sânge în venă, spuneau prietenii mei din copilărie dăuneaza…dar nu ţie, ci acelor nefericiţi care te înconjoară. Sunt un ţăran ardelean care şi-a vazut, atât cât a putut, de viaţa lui amărâtă, fie şi pentru a uita de istoria familiei mele….pardon vreau să spun despre satul meu. Istoria mea de aici începe. In realitate, familia mea e satul meu. Scuza-mă, satul meu e familia mea. Sunt unicul supravieţuitor. E cea mai dăunătoare suferinţă să fii unicul fiu al satului tău, al familiei tale.
Ascultătorul a facut semn la barmaniţă. Străinul s-a oprit din povestit. Jocul de cuvinte între sat şi familie îl punea în încurcătură pe Ascultător. Familia şi satul se pot uneori contopi luând o conotaţie unică, asta în măsura în care cele două instituţii aduc in substanţa lor elemente noi. Dar câtă noutate putea scoate în faţă străinul dinaintea sa? Tânăra în costum negru le-a pus pe masă două pahare cu votkă. Coapsele goale ale fetei se curbau ca nişte corzi de arc. Luciul şi tinereţea cărnii făceau să crească pofta Ascultătorului de a fi şi mai atent la istoria străinului.
Mama a fost o profesoară în afara regulamentului. Satul nu a dorit niciodată să facă parte din trupul său. O considera un fel de virus care ar fi putut corozi şi mai mult deja vulnerabilul corp al învăţământului. Nouă nu ne trebuie creiere ca al tău, însă fără tine am fi şi mai slabi, spuneau reprezentanţii din învăţământ mamei ştampilându-i mai departe pentru un alt an dreptul de a profesa. Şi mama profesa în felul ei. Arta de a nu deveni plictisitor nu se învaţă nicăieri, spunea ea, scuturându-şi părul acela frumos ca al unei modele fuori classa: lung, ondulat abundent, negru ca ceaunul lingurarilor. Satul meu e un sat ardelean pierdut în munţi. Nu e uşor să ajungi acolo….străinul a făcut o pauză a susurat câteva guri de votkă. Satul meu era un sat ardelean de munte, satul meu nu mai există: familia mea nu mai există. Se spune că totul a început cu mama, dar eu nu cred asta şi nu voi crede nicioadată. O singură femeie nu poate face să dispară o întregă familie, o familie abundentă: un sat. O femeie rămâne mereu o femeie limitată de însăşi faptul că e o femeie şi pe deasupra şi mamă.
Puterea minţii, puterea cărnii, puterea dorinţei, puterea urii, capacitatea puterii de a refuza subordonarea, puterea egoismului; niciodată nu ar trebui să le ignorăm, a şoptit Ascultătorul sorbind şi el puţină votkă. Creierul Ascultătorului se relaxa la fiecare inghiţitură de alcool. O ştia şi profita de asta. Nu putea duce întotdeauna până la capăt să asculte o poveste. Avea nevoie uneori de pauze, de goluri de cuvinte.
Ştiu, nu am susţinut vreodată că mama nu are nimic de-a face cu această poveste, însă nu pot crede că e toată vina ei. La şase ani am ramas acasă singur. Mama s-a mutat la oraş. Orașul cel mai apropiat de casă cu speranţa să mă viziteze ori de câte ori îi va permite timpul. Eram atât de fericit (mă refer la copilul de atunci) că mama va veni des acasă şi că mă va îmbrăţişa şi că mă va iubi ca orice mamă şi că eu voi fi fericit pentru că am şi eu mamă ca alţii. Profesoară fiind, nu ducea lipsa de copii – mă rog, aproape copii. Nu cred că a uitat de mine, însă nu îi lipseau copiii, bănuiesc. Putea fi o mamă la fel de bună cu ei cum ar fi putut fi şi cu mine dacă ar fi stat lângă mine. E straniu ca eu, acuma, un bătrân pe marginea gropii, să vorbesc despre o mamă tânără. Totul devine atât de rece să vorbeşti despre un trecut din al cărui corp faci încă parte!
Totul a început cu o banală înmormântare. Nu am înţeles niciodată scopul ceremonial al înmormântărilor. E atât de ciudat!
Avem nevoie mereu de ele, a spus Ascultătorul.
A murit verişorul nostru Gheorghe. Un fain băiat cu cheptul ca un cocoş! Era un adevărat munte de om! S-a luptat odată şi cu un urs. Oricum, saracu’ a murit atât de anormal, încât satul a intrat la bănuieli. Ceva trebuie să fie aici, se auzeau voci în familie. Era greu să înţelegi cine ţinea cu cine şi cine bănuia pe cine. Era ca în Rusia stalinistă. Când suspiciunea creşte, când nesiguranţa îţi străbate mintea ca o reptilă respingătoare pe sub cămaşă, e greu să-ţi mai controlezi comportamentul. Nesiguranţa era înfiptă în trupul nostru, mă rog, al satului, al familiei. Mama era deja profesoară la oraş. Venise momentul în care Gheorghe trebuia să fie pus sub pământ; era tot satul adunat în afară de mama. Când ştii ca regulile de ani sunt acestea şi vezi că cineva le-a încălcat, atunci toate minţile se gândesc să caute motivul. Până la urmă, nimeni nu ştia cauza pentru care mama nu era acolo prezentă la înmormântare ca de obicei. Totuşi fiecare dintre cei prezenţi, acea familie lărgită, a început să caute ceva ce scăpa regulilor… acela a fost momentul în care mama mea a fost diagnosticată. Ştampila a sunat sec: vinovată. Din acel moment ea nu mai putea pune piciorul în satul nostru, în familia noastră decât la înmormântări. A fost un fel de blestem de care nu a mai putut scăpa. De aici a început declinul nostru. Strania situaţia a fost că preotul nostru, un tânăr familist cu o nevastă frumoasă foc după care tânjeau toţi care aveau un mat de carne între picioare, i s-a aprins flacăra dragostei pentru mama. Nici astăzi nu am înţeles ce avea mama în plus faţă de frumoasa preoteasa. Mulţi au decretat că a fost blestemul satului. Dar satul era familia. Cum poate familia sa-ţi vrea răul?
Preotul s-a dus în faţa altarului, a îngenunchiat şi s-a rugat sfântului cel mai apropiat sufletului sau să-l ajute în această afacere necurată. Doamne, am nevastă ca o zână, dar nu mă pot sustrage păcatului! Sfântului i se rupea de dorinţa preotului cum ti se rupe tie acuma dacă bei votkă sau ţuică. Preotul se simţea futut de însuşi Dumnezeu cu toată gloata lui de sfinţi şi îngeri. Iţi poţi imagina o răscoala a preoţilor?
Ascultătorul a susurat alte câteva guri de votkă. Simţea taria cum îl ardea pe gât.
Nu m-am simţit niciodată liniştit în preajma preoţilor. Îmi simţeam trupul prins de furnicături stranii ori de câte ori m-am aflat lângă ei, a răspuns Ascultătorul cu calm.
Cu toată experienţa sa, Ascultătorul de multe ori făcea eforturi supraumane ca să nu intervină în cursul povestirii. Erau atâtea combinaţii în mintea sa, încât îi era greu şi lui să facă diferenţa între experienţa proprie şi poveştile clienţilor lui.
Aşadar, singura cale ca preotul să o mai poată revedea pe mama era o altă înmormântare. Când trebuie să alegi între două chestii rele, nu mai există cale de scăpare, căcat!, scuza-ma! Preotul nostru trebuia să aleagă între diavol si Dumnezeu. Străinul a făcut o pauză. A golit dintr-o sursă păhărelul cu votkă. Ştii, pălinca noastră e mai faină decât asta! Ardealul are ceva ce nu are toată ţara. Să nu-mi ceri să spun care e! N-o sa ţi-o spun. Nu că nu aş dori-o. Străinul s-a şters la gură cu dosul palmei. Ştii, n-aş vrea să dai cartea aia la vreo şcoală! Cartea aia, e cartea pe care am gasit-o între lucrurile mamei. Nu vorbesc despre lucruri sentimentale, altfel nu ţi-aş fi dat-o. Cu aceasta poveste eu vreau să scap de toată istoria care m-a frământat până acuma. Si cartea face parte din poveste. Trecând-o la copii e ca şi cum ai reactiva trecutul meu. Eu vreau să uit. Totul. După întâlnirea noastră, sper că sufletul meu va avea linişte. Speranţele, de cele mai multe ori, sunt deşarte. Acela a fost momentul în care preotul nostru s-a retras dintre cele sfinte. A divorţat de soţia lui frumoasă şi s-a angajat ca şofer în oraşul în care profesa şi mama mea. Seara se întorcea în sat. A lăsat casa fostei soţii şi el s-a retras la casa părintească. O casă uitată de timp. Acolo părintele nostru a început să invoce suflete de dincolo de lumea noastră palpabilă, dintr-o lume pe care el o putea controla.
Pentru el începuse o perversă plăcere. Se simţea tot mai puternic, frica de divinitate, acea divinitate despre care a aflat mai multe la facultatea de preoti, a dispărut ca şi cum nu a fost niciodată. Eliberarea de regulamentul religios şi de toate cele înconjurătoare îl făcuse să se resimtă bărbatul de dinaintea preoţiei. Se spunea în sat că noaptea târziu, dupa miezul nopţii, se retrăgea la marginea cătunului, acolo unde se adunau flăcăii si fecioarele duminica şi stătea la taină cu Satan în persoană. E adevărat că nimeni nu a putut proba acele vorbe. Dar nici nu mai era nevoie. Când te aşteptai mai puţin, bang, te trezeai că a mai murit cineva. Putea fi un copil, un bătrân, o domnişoară, nu puteai prevedea cui îi va veni rândul. Morţii erau prea mulţi ca sătenii să nu se adune la biserică şi să încerce prin întrebări fără sfârşit să descopere motivul acestor morţi stranii. Vechiul preot era acuma înlocuit de un fost preot, un bătrân trecut în pensie de ani buni. Ducea o viaţă de adevărat pustnic şi sătenii au considerat că era persoana cea mai potrivită sa-i ia locul preotului pervers care şi-a batut joc de biserică şi de cele sfinte. Când mai venea şi el uneori la biserică, sătenii îl opreau şi-i spuneau să rămână pe partea cealaltă a drumului. Rămânea acolo fostul nostru preot şi privea ca un copil care ar fi vazut pentru prima dată un avion. Îi venea greu să accepte că nu cu mult timp în urmă făcuse meseria de preot. Îşi scotea din buzunar pachetul de ţigări, scotea afară cu atenţie o ţigară, işi băga la loc în buzunar pachetul, apoi îşi bătea ţigara de dosul palmei de câteva ori, după care şi-o punea în gură. O aprindea după minute bune timp în care urmărea curios mişcarea mulţimii de dincolo de drum. Erau câteva femei mai ochiaşe, mai tinerele şi burduşite de o sănătate de invidiat şi care tânjeau după preotul nostru de dincolo de drum. Tânjeau pentru că pentru ele era o plăcere să vină la biserică. Era ca şi cum…nu-mi vine în minte ceva care să te facă să înţelegi ce vreau să spun cu asta. Aveau furnicături acele suflete ochiaşe când ridicau privirea în privirea fostului părinte. … şi printre aceste muieri ochiaşe cred că se număra şi mama mea. Spun cred pentru că nu ştiu dacă mama îl iubea pe el, însă ştie tot satul, adică ştia, că preotului i se aprinseră călcâile după mama. Acuma, după cele întâmplate, mama era condamnată să fie prezentă la fiecare înmormântare. Era prezentă ea, dar nu putea fi alături de ea şi fostul părinte. Mama participa la înmormântări în rolul de condamnată, iubitul ei nu mai putea participa la înmormântările satului fiind proscris. Jean – numele adevărat al proscrisului – abia aruncat în afara sistemului, a înţeles lucruri care nu-i erau clare în timpul meserie: trupul şi mintea sunt străine substanţei tale spirituale atât timp cât sunt prizonierele sistemului de la care tu te hrăneşti. Îi era greu să accepte că a putut fi manipulat chiar el care se considerase o minte mereu vigilentă. Jean îşi pierduse aura de binecuvântător şi de protector devenind brusc un pervers mizerabil pe care aproape toată lumea îl ocolea ca pe un lepros.
Mai trăieşte acest preot, a întrebat interesat Ascultătorul.
Satul sunt eu, a răspuns străinul iritat de întrebare.
E greu să păcălim curiozitatea care ne domină ca pe nişte sclavi, scuza-mă! a reluat spăşit Ascultătorul.
Totuşi, după terminarea ceremoniei de înmormântare, Jean făcea în modul că o întâlnea pe mama, o lua cu el cu maşina şi dispăreau ore bune, dacă nu o zi întregă. Aceste fenomene au durat nişte ani în care satul se redusese la o înspăimântătoare cifră care a pus în mişcare şi ultimile suflete de acolo. Cât satul era plin de lume, şi vitalitatea locuitorilor era maximală, fericirea şi liberatea noastră se confundau: erau precum un corp unic. Cât nu erau probleme, nu erau nici întrebări şi nici nemulţumiri, însă cu împuţinarea noastră, devenisem nişte zombi şi încercam o posibilă revenire de dinaintea crizei locale. Dar cum poti reactiva un cadavru, merda! Când am înţeles că lucrurile nu mai depindeau de săteni, am părăsit satul spăşit. Sufeream ca un condamnat.
Sufeream pentru autoizolarea mea, însă în viaţă sunt astfel de momente şi nu le poţi evita, chiar cu riscul dispariţiei propriei tale origini. Treceau zilele, morţii erau tot mai frecvenţi. Lumea se împuţina; fostul preot şi mama erau cele mai fericite persoane. Orice moarte, aducea în sufletele lor o nouă fericire. Se spune că, vrând răul părintelui, e un mare păcat. Dar cum ar trebui să ne comportăm când părintele – pentru a-şi atinge scopul (iubirii) – acceptă un straniu compromis? Mama era o femeie foarte frumoasă. I-am vrut binele de când am început să înţeleg cum funcţionează lumea…însă nu ştiu ce sa spun! Ştii ce am înţeles? Că nu trebuie să iubeşti înainte să înţelegi, e un lucru scârbos, însă ar putea să-ţi fie salvarea.
Iubirea raţională, îmi place şi e cea – aş spune – ortodoxă, a răspuns Ascultătorul. Nu trebuie să te simţi vinovat pentru gândul tău!
Şi mai straniu e că, dacă vrei să fii părinte, trebuie să îţi accepţi o condamnare în alb. Nu poţi participa la un joc dacă nu semnezi o clauză contractuală. Nimeni nu-şi asumă responsabilităţi care nu pot fi administrate maximal. Nu avem stofă pentru modestie. Modestia e cea care ne-ar putea ucide vitalitatea. Cine ar putea intra într-un joc atât de straniu? Eu m-am retras din acel sat. Am fugit la oraş ca şi mama. Diferenţa dintre mine şi mama era că eu nu aveam condamnarea satului pe frunte cum o avea ea. Singurele informaţii despre satul copilăriei mele veneau prin intremediul mamei, direct pe Facebook. Comunicam cu mama, târziu, după miezul nopţii şi se plângea ca nu mai putea duce pe umeri condamnarea. Mama îmbătrânise între timp în timp ce eu devenisem un nihilist mizerabil: refuzam socializarea directă cu lumea. Reţeaua virtulă era universul meu. Fără ajutorul mamei, nu aş fi înţeles importanţa virtuală. Jean, fostul părinte şi curvarul satului, ajunsese mascota satului. Fără el, înmormântările păreau fără culoare. Când în sat mai rămăseseră puţine suflete, ritualul înmormântării îşi schimbase forma. Cei în viaţă înţeleseseră că nu mai era loc de lucruri serioase. Acel părinte pensionar care-l înlocuise pe Jean, murise într-un mod şi mai straniu. Sătenii îl pusese pe acelaşi post cu Papa Piu; avea palmele şi labele picioarelor pline de răni scârboase, pe care unele babe le considerau lucruri sfinte şi că erau semnele venite direct de la divinitate. Nu mai aveam preot la înmormântări şi puţinii supravieţuitori, improvizau înmormântările. Începuseră să scrie poezii ciudate şi le citeau la căpătâiul mortului. Nu mai bocea nimeni. Dimpotrivă, se aducea câte o butelcuţă cu vin şi beau, cântau şi recitau poezii stranii despre spirite, despre blesteme, despre pedepse divine. Jean primea de la ei ca un boschetar oarecare câteva bucăţi de mâncare şi vreun pahar de vin. Mama era şi ea prezentă şi îl privea de la distanţă pe fostul părinte cum depunea efort să stea în picioare. Era stors de vlagă asemenea unei rufe. Respira cu greu, hainele pe el erau toate rupte şi puţea oribil.
Şi tot aşa, satul copilăriei mele a continuat să dispară zi după zi până când nu a mai ramas niciun suflet în afară de mine.
*
P S
Totul a început cu sute de ani în urmă de la un banal cuplu. A venit pentru prima dată aici o familie care se iubea cu o patimă oarbă. Erau verişori vitregi şi familiile au refuzat să-i binecuvânteze în acest demers pentru toată viaţa. Ei au părăsit familiile şi şi-au făcut o casă în locul unde astăzi e biserica satului meu. De aici a început totul. Ca în biblie. Satul meu e rodul unui încest perpetuu. Toţi suntem rude. Toţi am fost rude.
