Adrian Lăcătuşu:
Sunt multe şi complexe problemele sistemului public de sănătate din România, dar cu siguranţă, una dintre cele mai grave cu care se confruntă acesta este exodul masiv de medici tineri, formaţi sau în formare, şi asta lasă un gol enorm, foarte dificil de umplut.
Am încercat să identific discutând cu aceştia care ar fi principalele cauze ale acestui exod, pentru că numai identificând cu sinceritate aceste cauze şi cautând soluţii realiste putem evita ajungerea într-un punct în care colapsul să devina inevitabil. Şi spectrul acestui colaps ar trebui să preocupe foarte serios decidenţii pentru că în acest ritm el nu este foarte îndepărtat. Cred că în acest moment sistemul de sănătate din România rezistă nu pentru că este organizat în vreun fel, ….ci datorită eforturilor , uneori inimaginabile ale profesioniştilor din sănătate care îl fac să meargă….căutând soluţii în fiecare zi la piedicile puse de un sistem dezorganizat. Când spun decidenţi … fac referire atât la cei din afara sistemului de sănătate în sens direct -decizii politice organizatorice – dar în egală măsură şi la decidenţii din interiorul sistemului, unde, cred eu, lucrurile sunt chiar mai grave.
A devenit un lucru comun să se discute despre aspectul salarial, e adevărat, este un aspect important, dar nu cred că este factorul determinant pentru acest exod de inteligenţă. Aş evita aici să discut noţiunea de patriotism pentru că trăim într-o lume în care valorile şi reperele sunt tot mai destructurate. Şi din păcate presa de toate felurile are aici o contribuţie important.Acest concept este tot mai gol de conţinut, mai ales în rândul celor tineri şi foarte tineri. Dar nu aş neglija acest aspect pentru că din motive de legatură cu familia , prietenii, , locurile natale, frica de înstrăinare şi de nou şi ostil, multi tineri ar acepta să lucreze în ţară pe salarii semnificativ mai mici decât în străinătate, cu o condiţie: să lucreze în NORMALITATE.
Aici apar însă problemele din interiorul sistemului. Formarea într-o specialitate , oricare ar fi ea, presupune o ucenicie mai lungă sau mai scurtă, dar prin care aspirantul la acest statut dobîndeşte o serie de abilatăţi teoretice (la care lucreaza mai ales singur …învăţând) şi practice (unde trebuie ajutat şi îndrumat de către cel responsabil de formarea lui), pe lângă asta, noi, cei cu experienţă, mai trebuie să îi invăţăm ceva :atitudini -cum fie empatici cu omul aflat în suferinţă pentru ca acesta să îşi deschidă sufletul, cum să selecteze importantul de neimportant, cum să îţi controlezi frica de responsabilitate atunci când ai vrea să fii in oricare altă parte numai lângă pacientul care moare …nu!. Şi asta se dobândeşte numai prin experienţă. Cum decurg lucrurile în realitate: rezidenţiatul este o formă de “sclavie” modernă pentru cei mai mulţ I (înţelegând prin mulţi pe cei care nu posedă un nume important sau o poziţie socială special, adică majoritatea ).Astfel că la sfârşitul perioadei de formare, multi dintre tinerii aflaţi în program de pregătire nu au efectuat cele mai multe din gesturile şi procedurile specific muncii lor viitoare şi nu prea au luat decizii. În schimb au procesat tone de documentar medical, ca doar acesta revine începătorilor!!!
Finalul unui proces de rezidenţiat este încununat apoteotic prin examenul de specialitate.
Nu exista postură mai comodă decât aceea de examinator şi una mai ingrată decât aceea de examinat: cred că sistemul de obţinere a specialităţii nu are nici o legatură cu calitatea instrucţiei celui examinat ci doar cu bunul plac al celui ce examinează. Acest sistem în care tânărul pune un diagnostic în 20 de minute( în acest interval interogând pacientul , examinându-l şi primind analizele, în paranteza fie spus – la acest diagnostic în spital s-a ajuns uneori în săptămâni de spitalizare), îl face pe candidat complet dependent de bunul plac al celui ce examinează şi nu are nici-o legătură cu dobândirea de abilităţi din perioada de formare. Dacă cel care hotarăşte astfel destine este deasupra oricărei umbre de îndoială ar fi în ordine , dar cel mai adesea nu este aşa şi tansformă pe cei care s-au căţărat către astfel de poziţii în mici feudali.
Acest fapt leagă firul ideii de cealaltă mare nemulţumire a tinerilor, principiul fiind acelaşi:modul de promovare.
Este acreditată ideea de concurs pentru ocuparea locurilor în reţeaua sanitara sau în sistemul universitar:nimic mai fals. Noţiunea de concurs este o vorbă goală, cum probabil se întâmplă în tot sistemul bugetar din România. Adică în realitate acest post este pentru o anumită persoana iar cei care din naivitate se înscriu în competiţie sunt “carne de tun”. Cred că două lucruri ar fi esenţial de precizat aici. Când introduci un om nou într-un colectiv te aştepţi să muncească, iar acest lucru nu este legat numai de nivelul de inteligenţă , abilităţi ci şi de alte multe aspect ale calităţii umane :cinste, hărnicie capacitatea de a colabora, lucruri greu de apreciat într-un concurs teoretic şi mai uşor cuantificabile într-un interviu, cu condiţia ca cel care hotărăşte să fie mânat doar de interese aflate deasupra oricărei umbre de îndoială. Din păcate, aceasta ne duce cu gândul la feudalismul deciziei pentru că modul de examinare este acelaşi şi este întru totul la libera apreciere a examinatorului, contestaţiile fiind ‘vorbe goale’. Iar dacă suntem cu toţii de acord că acest mod de alegere a unui viitor colaborator este unul potrivit să îl facem şi perfect legal fără această falsă legalitate a concursului, absolut inutil cu condiţia ca decidentul sau decidenţii sa fie mânaţi de o motivaţie corectă, lucru care ar necesita o adevarată revoluţie în gândire şi acţiune. Rădăcinile acestui rău sunt foarte adânci şi din acest motiv foarte greu de combătut. Imediat după decembrie 1989 a avut loc o adevărată decapitare a structurilor medicale şi de educaţie medical.Evident că într-un ecosistem locul nu rămâne gol şi a fost destul de repede umplut, mulţi dintre tinerii promovaţi atunci aflaţi acum în înalte structuri de decidenţă fiind aduşi pent ru nume (marile familii aristocrate trebuie sa dureze!!!), pentru interese materiale sau pentru obedienţa arătată şefului direct…..si astfel sistemul se autoperpetuează. Desigur, aceasta a fost regula general, dar au promovat şi oameni seriosi pentru că mai trebuia cineva să şi muncească.
Realitatea pe care am creionat-o din interiorul sistemului face ca numeroşi tineri valoroşi să plece pentru că ştiu cu deplină maturitate că nu pot răzbate în medicina de performanţă şi trebuie să accepte locuri de rang inferior, adică spitale orăşeneşti unde de multe ori mizeria este şi mai mare. Nu pot da măsura valorii lor aici şi atunci pleacă unde sunt mai apreciaţi şi mai bine plătiţi.
Am văzut şi trăit situaţii în care tineri de valori poate egale , poate nu, unul a fost preferat pentru numele purtat şi ajutat să se dezvolte în timp ce altul a fost exilat… ca sa poata supravieţui în cine ştie ce mic orăsel.După 10 ani nu mai pot fi comparaţi : “vedeţi …AM AVUT DREPTATE ÎN ALEGEREA FĂCUTĂ!!!!!
Am văzut şi trăit situaţii în care se aflau în prima linie a educaţiei cu studenţii oameni care ştiau cam cât cei pe care trebuiau să îi instruiască.
Medicina nu este pentru genii, nici vorbă, doar ne place nouă să credem asta …atât celor care o profesăm…pentru că ne gâdilă orgoliul , cât şi celor care ne încredinţează nouă viaţa şi suferinţele lor ,pentru că asta le sporeşte speranta şi încrederea. Dar în realitate este o meserie pentru oameni harnici şi serioşi , empatici şi care nu se codesc să facă sacrificii ale vieţii personale pentru pacienţii lor. Penttru aceasta cred că doctorii merită să fie apreciaţi. Iar dacă asta nu se întâmplă, tinerii care mai au timp şi energie să îşi salveze cariera …pleacă. În urma lor rămâne un mare gol.
Nu aş vrea să închei în registru pesimist .Am convingerea că în acest exod este şi un lucru pozitiv. Se strânge o masă critică de medici români formaţi în condiţii corecte, tineri şi foarte bine instruiti, un pic orgolioşi (lucru pe care eu il apreciez foarte mult , pentru că un orgoliu bine dozat este o măsură a conştienţei valorii de sine). Dacă vom reuşi să le netezim calea , şi să creăm condiţii normale de a profesa în România , se pot întoarce şi pot revoluţiona sistemul de sănătate din ţară. Cu condiţia să nu îi privim cu superioritatea celui care spune “ştim noi mai bine cum merg lucrurile aici!!! ‘Şi mai ales decidenţii cu mici feude să nu îi privească …a propos de orgoliu ca pe nişte duşmani:periculoşiii care ştiu meserie deci ne pot pune în lumină defavorabilă. A accepta ăn structura pe care o conduci un om foarte valoros e un act de mare curaj….şi de NORMALITATE.
dr. asist. univ. Adrian Lăcătuşu
