Dumitru MIRON:
“Sunt fericit că lumea e nefericită!” (Autor anonim)
Sunt condamnat a asculta suferinţa altora. Durerea lor e apa vieţii mele.
Numele lui e Ascultătorul. E bătrânul care-şi sacrifică timpul pentru alţii. Dimineaţa se ridică de pe pat cu gândul că şi astăzi îşi va umple magazia cu alte poveşti. Că va elibera de suferinţe alte suflete. De copil a fost fascinat de zborul pasărilor, dar nu de orice zbor, ci de zborul păsărilor de curte. Stătea ghemuit şi urmărea chinul cu care încercau găinile sau raţele să se ridice de la pământ şi să zboare. Faceau atâta efort pentru câţiva metri de desprinderi de pamânt. Se gândise că ar putea să le ajute. A înţeles că fiecare suflet are o limită şi că e victima propriei cărni şi a propriei forme. Puştiul prindea găinile sau raţele şi apoi le arunca tot mai sus de unde reuşeau sa-şi prelungească zborul. Raţele duceau zborul dincolo de limitele pe care le bănuia micuţul de atunci.
Astăzi, copilul de odinioară trăieşte împreună cu sora lui. O femeie ieşită parcă din basmele copilăriei. O bătrână care reuşeşte sa ţină departe lumea de casa ei. E contrariul fratelui. Dintotdeauna, Ascultătorul a crezut că ei nu pot fi fraţi adevăraţi. Sunt ca doi meteoriţi de pe planete diverse….şi totuşi trăiesc impreună în aceeaşi casă şi îşi vor binele ca doi fraţi adevaraţi. Poate e şi pentru că bătrânul a înţeles că pentru a se suporta până vreunul din ei va muri, singura cale era ca el să se ridice de dimineaţă de pe pat şi sa apuce drumul oraşului; o pribegie autoimpusă. Să se înfunde în acel ocean de lume pestriţă de la care sa-şi împrumte destulă energie până la următoarea zi. Cu fiecare călătorie la oraş, bătrânul adaugă un cât de cunoaştere. Timişoara e o metropolă pe care a iubit-o de când se ştie. E oraşul care scapă unei corecte descrieri. E città cu o continuă transformare. Individul vine din orice parte a ţării şi aduce cu el un fleac de obişnuinuinţă. Un fleac aparent, insă se lipeşte atât de bine trupului oraşului, încât acesta accepta să abandoneze fără compromisuri părticica cerută de intrus. Ascultătorul ştie că trebuie să accepte calea compromisului. Asemenea unui poliţist sub acoperire. Să accepţi sa consumi droguri şi să rămâi insesibil la crimele care se petrec sub ochii tăi, deşi ceva ai fi putut face. Efectele secundare fac parte din jocul social. El ştie că sora lui şi el sunt efectele secundare ale unor afaceri pe care nu a putut-o înţelege şi care, până la urma, îl lasă rece.
Trezirea de dimineaţă e ca o nouă renaştere. E atât de plăcut să înţelegi că e întotdeauna un micuţ loc undeva pe care îl poţi controla, se gândea bătrânul! Pieţele din marile oraşe ascund atâtea secrete şi oferă atâta energie fiinţelor ieşite din circuitul social! Pensionarii, beţivii, rataţii, boschetarii, cerşetorii, câini abbandonati, porumbeii: e totul acolo, în acele agore, fără un stăpân anume. Mulţimea căzută în afara istoriei e unica în stare să înţeleaga funcţionamentul. E partea socială care are destul timp şi pentru care programul de lucru şi-a pierdut semnificatul. La începuturi, bătrânul îşi punea o pancardă în faţă şi una în spate pe care era scris: ştiu să ascult. Lumea îl privea suspect. O suspiciune născută dintr-o incapacitate de înţelege semnificatul verbului a asculta. Părea gogomănia zilei. Uneori se opreau doua-trei persoane şi – ţinându-l sub observaţie – discutau indicându-l cu degetul. Niciunul nu îndrăznea să se apropie de el şi să-l întrebe simplu: moşule, ce vrea să zică chestia asta cu ascultatul? Cerea puţin în schimbul timpului pe care bătrânul îl oferea povestitorului. O modestie născută din nevoia de a-şi deschide o nişă pe o piaţă vulnerabilă şi dezorientată când e vorba de sufletul nostru. Bătrânul nu auzise de marketing cum nu ştia ce însemna o nişă de piaţă, însă fiinţa lui era putredă de câtă suferinţă a acumulat în cursul anilor. A înţeles că am a uitat să mai ascultăm, că nu mai avem timp să mai ascultăm, că suntem victimile dorinţelor noastre de a ne impune în faţa altuia povestindu-ne ceea ce ştim mai bine: experienţa şi viaţa noastră fâlfâindu-ne de viaţa celuilalt. Am uitat sa mai ascultăm si lumea suferă pentru asta.
Un pahar de tărie, o bere, un pahar cu vin, pentru orice alcool pus în faţa sa pe masă, Ascultătorul îşi freca palmele bucuros şi promitea să asculte fără să clipească atâta timp căt povestitorul avea de descărcat sufletul.
Aşa începe povestea Ascultătorului. De aici încolo sufletele ignorate veneau la el şi-i plăteau timpul pierdut pentru a-i asculta. Poveştile începeau să curgă asemeneau unui fluviu abundent şi bătrânul a început să şi le adminstreze cu o acurateţe de adevărat scrib. Tezauri inestimabile pe care le va prezenta altora curioşi să le citescă.
